Plouă! Plouă deja de ore-ntregi! Cu greu poți desluși ceva pe bolta cerească, acoperită de o pulbere deasă, cenușie. Picuri reci cad necontenit pe trupul meu și mă cutremur. Contactul epidermei cu mediul exterior e dureros. Suspin cu fiecare atingere cristalină, înțepătoare. Natura încearcă să mă umilească și nu înțeleg de ce. Sunt cuprins de friguri îngrozitoare, deși în jurul meu nu bate niciun crivăț, niciun fulg nu zboară. Sunt doar acești picuri cristalini, apăsându-mi întreg țesutul vătămat.
Vreau să mă zbat, să mă sustrag cumva din acest chin covârșitor și nu pot. Trupul îmi pare paralizat, neputincios. Singura mea scăpare este să țip îndurerat, dar ecoul mi se pierde imediat prin perdeaua picurilor cristalini. Simțirile atrofiate cedează încet-încet sub această necunoscută durere și îmi este frică să nu ațipesc. Ah! Doamne! Ce se întâmplă cu trupul meu?
Încerc să îmi unesc mușchii într-o mișcare unitară, probabil dureroasă. Vreau să mă ridic! M-am săturat de tabloul pictat în aceleași nuanțe cenușii. Podul palmei atinge ușor o țesătură umedă și rece. Mă cutremur din nou. E ceva familiar în această atingere. Și încă de câte ori am mai simțit această țesătură moale. Totuși îmi este frică să-i recunosc originile. Mă încordez din ce în ce mai tare, gâfâind neputincios. Picurii sudorii de pe frunte se confundă cu ploaia, curgând interminabil. Abdomenul îmi este paralizat. Nu reușesc să îmi mișc corpul greoi de pe acea țesătură umedă. Sunt aproape dezgustat de nepriceperea mea.
Privesc din nou spre cerul cufundat în pulbere și oftez prelung. Să fie aceasta doar o simplă plăsmuire, scornită undeva în cortexul meu? Să fie un coșmar tranzitoriu? Poate peste câteva clipe mă voi trezi din nou în cearșafuri ude de transpirație, înfrigurat, dar măcar viu. Cearșafuri umede și fine… Ating brusc țesătura de sub mine. Poate chiar în acest moment mă aflu acasă, în patul meu, acoperit atât de bine cu cearșafuri, încât nu mă mai pot elibera. Și ploaia? Acele atingeri dureroase? Mă gândesc când am dormit ultima dată într-un pat. E dureros să pătrunzi amintirile. Îmi crispez buzele într-un zâmbet forțat. Nu mai știu nici măcar când am dormit ultima dată. Nu mai știu nimic. Încep să mă agit , simpaticul pune stăpânire pe mine, și numai acest gând mă neliniștește. Întreg universul meu trecut pare un loc de nepenetrat, ascund de propria voință. Stimulii sunt prea slabi să pătrund intimitatea amintirilor. Nu mai țin minte numele, vârsta și nici întreaga mea viață. Oare reprezint pentru cineva o prezență constantă? Oare se gândește cineva la mine, întrebându-se unde mă aflu? Oare am o familie ce îmi așteaptă din clipă în clipă venirea? Nu știu. Tabloul existenței mele e acoperit de o pulbere cenușie, concentrată, precum cea de pe bolta cerească. Întrebările mele nenumărate sunt zadarnice. Nu le pot opri curgerea năvalnică. Curiozitatea ființei umane este ceva congenital. Inevitabil tindem spre cunoaștere. Aș vrea să îmi mut trupul, să cercetez nu doar cu mintea împrejurimile. Nu îmi văd vârfurile picioarelor. Poziția gâtului îmi permite una și aceeași covârșitoare perspectivă-cerul. Măcar dacă nu ar mai ploua! Vreau să fiu atins de razele unui soare blând, să mă liniștească sub lumina lui. Dacă mor îmi doresc să privesc pentru ultima dată un cer senin. Nu îmi vine să cred cum mi-a venit acest gând prin minte. Încă pot să lupt, să mă zbat până la neființă, sculându-mă din neființă. Să mă dedau cu bună conștiință legilor naturii este inadmisibil. În puțin timp puterile îmi vor reveni, mă voi scula din acest mormânt și voi pleca acasă. Iar dacă adresa îmi va fi străină voi căuta un alt adăpost numai să scap de redoare.
Picurii încep să se rărească, însă cerul rămâne neschimbat. Aspirațiile mele sunt deșarte. Se anunță o vreme mohorâtă. În câteva zile ar putea să apară și soarele, undeva după acest văl cenușiu. Până atunci voi rezista, îmi voi forța fiecare părticică din mine să lupte. E prea cumplit să mori în singurătate. Din nou acest gând îmi tulbură mintea. Totul pentru mine e o necunoscută dintr-un sistem de calcul mult prea complicat pentru înțelegerea mea. Tot ce știu este că sunt o individualitate, având ca orice om liber drepturi, dreptul la existență. Fac parte dintr-o societate, deși termenul îmi sună exotic, dar îmi place să mă gândesc la apartenența mea la un grup. Mă simt cumva mai bine.
Omenirea și-a început existența sub forma unor triburi, bazându-se exclusiv pe instinctul primordial pentru supraviețuire – comuniunea. În ciuda unei gândiri nedezvoltate, ei cunoșteau valoarea comuniunii. În natură există doar două ranguri: pradă și prădător. Luptele pentru ierarhii „sociale” se petreceau zilnic. Oamenii nu au fost și nici nu sunt niște primate cu abilități directe de apărare, fiind de cele mai multe ori prada. Astfel au ales să formeze un atotunitar mai puternic în lupta pentru supraviețuire. Desigur că pe lângă instinctul comuniunii mai exista și iubirea. Da! Neapărat trebuie să fie și iubire. Cum poți trăi fără iubire?
O plasă fină îmi acoperă ochii. Acum parcă aș privi cerul prin pânza unui tablou. Filtrul artistic îmi pare puțin încurcat. E ceva misterios în această perspectivă, dar mult prea copleșitoare pentru simțurile mele modeste. Pe lângă priveliștea încețoșată simt o presiune anormală la nivelul capului. Întreaga lume se învârte odată cu mine sau eu rămân pe loc. Cerul se derulează rapid sub privirea mea. Dacă mușchii mi-ar permite controlul aș putea îndepărta această plasă nenorocită. Am avut dreptate. Numai în vis fenomenele naturii prind proporții mistice. În curând voi tresări și voi reveni la realitate. Aștept sfârșitul acestor oscilații neregulatate. Cât de aproape sunt să mă întorc în patria mea dragă, acolo unde găsesc liniște și iubire. Ce mult tânjesc după iubire! Promit să mă întorc mulțumit, umil precum fiul rătăcitor acasă și voi plânge neîncetat, sărutând picioarele oricărei ființe întâlnite în cale, fiind că trăiesc și vreau să iubesc.
Un picur rece îmi provoacă un fior, trezindu-mă din reverie. Cred că va ploua cât de curând. Bolta e la fel de neschimbată. Cenușiul nu pare să se dizolve ăn atmosferă. Din nou picurii mă vor atinge cu puterea lor usturătoare. Capul îmi este greoi de parcă aș fi suferit un traumatism. Am simțit mai devreme o duerere cruntă și am închis ochii. Da! Dar doar pentru câteva clipe, apoi m-am trezit. Despre ce vorbeam acum câteva secunde, minute sau ore? Poate mi-am pierdut cunoștința. De ce mă lasă funcția cognitivă în cele mai importante momente? Un picur își lasă moleculele cristaline de apă pe tegumentul meu. Nu e un vis. Toate mădularele mi se cutremură sub contactul rece. Mintea îmi este răvășită în contrast cu puterea naturii. Ce naiv am fost. Și dacă nu visez atunci… Unde mă aflu? Ce s-a întâmplat cu mine? Trebuie să mă liniștesc! Devin disperat și nu pot accede la deznădejde.
Sunt tânăr și vreau să trăiesc! Într-adevăr, nu mi-am privit chipul în oglindă. Și dacă aș fi bătrân tot vreau să trăiesc. Orice ființă umană are dreptul la viață, nu doar la existență. Ceva îmi spune că mă situez mult mai departe, undeva la subzistență. Sunt o simplă ființă aruncată de hazard în mâinile naturii, lipsită de orice apărare.
Simt un picur alunecând pe obraz. Ah! Sunt lacrimile mele. Eu care nu îmi doream niciodată să plâng. Acum plâng în singurătatea mea. Acest fapt doare mult mai mult decât orice maladie umană. Sunt singur și mă sting într-un mormânt necunoscut. Ce dureros îmi pare! Nu pot opri șuvoiul ce curge neîncetat umezindu-mi grumazul înfierbântat. Una dintre lacrimi îmi pătrunde printre buze. Simt un gust amar. Cred că am mai plâns, totuși o dată în viața mea. Nu îmi amintesc cadrul, nici motivul, ci doar acest gust amar și în același timp plăcut. Cum pot găsi ceva plăcut în durere? Parcă delirez. Gândurile mi se încurcă unele în altele și nu le găsesc deznodământul. Am o tulburare profundă, persistentă și revin din nou la nedumerirea principală – unde mă aflu? Aproape că nu îmi pasă de identitatea mea. Ce folos mai are numele, când nu am pe nimeni aproape. Eu mă sting, mă descompun pe o țesătură străină, într-un loc bizar și incert. Tot ce nu este cunoscut e trist și rece? Închid ochii sperând că în acest mod îmi voi concentra întreaga ființă asupra membrelor superioare. Mi-e puțin frică să nu cad în delir. Să nu închid ochii pentru totdeauna, dar trebuie să îmi încerc norocul.
Un ușor impuls îmi traversează brațul. Mă încordez din ce în ce mai tare, scrâșnind din dinți. Durerea aproape mă amuțește. Sunt pe cale să ating o stare de ebrietate permanentă. Forțez și mai tare mușchii.. De această dată țip și mă cutremur de ecoul glasului meu și de contactul epidermei cu țesătura. Ah! E pământul! Lutul sfărâmicios din care ființele umane au fost plămădite, deschizând astfel începutul unui ciclu. După creație urmează decăderea, adică moartea. Subconștientul îmi șoptește:„Rezistă!” și eu mă port precum un copil mic, încercând să mă sustrag. Rezistă! Fac parte din cadrul natural, un punct neînsemnat pierdut printer acrilicele împrăștiate pe o pânză cenușie enormă. Rezistă! E doar pământul rece. Trebuia să fi știut de la bun început asta. Ce altceva credeam, în naivitatea mea, că poate să fie? Răsulfu cu greu. Bătăi neregulate, accelerate ale inimii îmi zguduie pieptul. Respir și devin tot mai agitat. Întregul trup îmi este acoperit de transpirație. Pielea se răsfrânge sub propriile secreții. Mă înăduș. Mă aflu în patul nupțial cu mireasa mea și mii de sentimente îmi străbat sufletul, copleșindu-mă. Ating mânios pământul. E același îngrășământ, în care bunica mea planta petuniile și freziile ei de un violet pal. E locul unde mi-am îngropat în urmă cu câțiva ani unicul și iubitul meu frate, al cărui chip îl pierd din memorie. Se dezintegrează subtil printre alte gânduri. Tot pe acest fundal îmi petreceam serile de vară visând și privind spre perseide. Acum e un loc blestemat, ce îmi dorește și ultima răsuflare. Sunt disperat și încă plâng. Poate deja am înnebunit. Nu simt decât o pură nebunie, legată de ființa mea neajutorată. Vreau din nou picurii cristalini să cadă asupra mea. Vreau să-mi stingă înfierbântarea pătimașă. Vreau… și mă uit înspre bolta cerească. Va ploua în curând. Simt cum pleoapele acoperă cerul.
Dragă mamă,
Mâine dis-de-dimineață, înainte de ivirea zorilor, voi porni dincolo de povârniș. Cât timp voi fi plecat îmi doresc să nu primesc nici măcar o scrisoare de acasă. Deși mă îndoiesc că vei putea rezista, condusă de instinctul maternității, să nu îmi transmiți nici un cuvânt de alinare. Dar, te rog, să nu îmi adâncești rana cu lacrimile tale. Am luat singur această hotărâre cu bună cunoștință și o voi duce până la capăt, acolo. Da, pentru că știi cu siguranță ce înseamnă acolo. E un loc ales de mine din cauza zbuciumului sufletesc. Îmi pare rău dacă te-am dezamăgit vreodată sau dacă în aceste momente cuvintele mele sunt insuficiente pentru un suflet îndurerat!
Te rog să nu pătezi scrisoarea cu lacrimile tale să nu șteargă cumva cerneala!
Te iubesc,
Al tău fiu