Dragă Innes,
Te iubesc!
Iubitul tău…
Deschid ochii speriat. Picuri curg alene din înaltul cerului. Am o durere de cap îngrozitoare. Raze portocalii se refractă dincolo de privirea mea. E un apus încântător. Și cum se scurg pe după nori minunate raze! E ceva tainic în această strălucire. Griul de odinioară prinde nuanțe de indigo și albastru. E un ultim apus magic. Oare chiar este un ultim apus? Cine știe de când zac aici neputincios? Poate ore sau chiar zile. Căderile mele în neștiință m-au derutat complet. Parcă ceva din mine, după un anumit timp, se desprinde din mine, provocându-mi greață, apoi adorm. E ciudat să denumesc acest fenomen. Dormit, dar nu găsesc ceva mai potrivit.
Îmi amintesc odată, probabil aveam vreo șapte ani, că priveam o omidă cum se deplasa neuniform pe suprafața grădinii mele. Mutările ei neregulate și încetinite mă enervau cumplit. Încerca să ajungă lângă o margaretă, sperând să-i sustragă celuloza, dar i-am curmat imediat traseul. Zăcea încolăcită fără suflare pe imensitatea pământului. Pentru mine era un simplu punct nesemnificativ, pe care o adiere ușoară de vânt îl purta de colo-n colo. Am fost un copil destul de sadic, în contrast cu gingășia congenitală a celorlalți copiii de vârsta mea. Nu îmi pot justifica mereu faptele. Ființa umană, căreia întreaga lume i se supune într-un anumit fel, a dezvoltat încă din primii ani ai existenței o răutate ireversibilă. Tocmai din cauza acestei perspective,ce oferă impresia de superioritate, ascundem o vulnerabilitate profundă., ca și petalele unui trandafir roșu. Spinii par să îi confere protecție, însă în realitate este foarte expus. Ba nu! Ca și petalele freziei, am vrut să spun. Mie îmi plac freziile.
Acum sunt neînsemnat. Un corp, a cărui miocard pompează zadarnic sângele și a cărui conștiință este deja spre sfârșite. Clepsidra își scurge nisipul.
Aș vrea să îmi amintesc puțin din trecutul meu, nu doar fragmente irelevante. Noaptea se apropie și îmi este frică să nu mor fără să îmi cunosc propria ființă. Poate era mai facil să nu fi lăsat nimic în urmă. Să traversezi această tranziție fără niciun gând, fără niciun gol în suflet… Desigur cî este doar o ipoteză, o teorie scornită din imaginație. Eu voi continua să trăiesc, indiferent de starea mea.
E plăpândă atingerea picurilor. Încă temur, dar în același timp zâmbesc, mângâiat de un sentiment plăcut. La început mă usturau contactul lor cu dermul, care acum probabil, fiind necrozat, nu mai primește niciun stimul extern. Poate și eu am fost mângâiat cândva de niște mâini calde și delicate. Acum trebuie să mă mulțumesc și cu atenția suspicioasă oferită de natură.
Pentru mine iubirea a fost mereu un sentiment complex. Gândirea mea tinde spre absolutizare, iar lumea se desfășoară după alte reguli neconforme viziunii mele. Dragostea trebuie să nu fie condiționată de nicio aparență. Este necesar ca acest simțământ să se dezvolte treptat în sufletul omului și să se integreze în conduitele lui. Nu am crezut niciodată în iubire la prima vedere, întrucât imaginea frumosului stârnește inevitabil voluptatea, fiind o emoție nestatornică. Sentimentele adevărate au nevoie de timp. Când cunoaștem, nu putem spune că iubim. Abia după o vreme contururile frumuseții prind formă și iubirea înțeles. Odată am fost cuprins de un sentiment năvalnic. Am început să îndrăgesc fiecare floare, adiere de vânt sau apă curgătoare. Iubeam jocul fluturilor sau trilurile păsărilor, iar ideea de umanitate se desfășura sub o formă fermecătoare sub privirea mea. Era ceva mult mai profund decât icoana unui chip feminin. Era ceva ascuns și neînțeles în acel simțământ. Sunt destul de confuz, analizându-mi purtarea respectivă. Nu mai știu dacă acea iubire înflăcărată a rămas doar în mintea mea sau… a apărut în viața mea ca o schimbare. Am uitat aproape tot. Mici fragmente din trecut se strecoară subtil printre gânduri, deși nu reușesc să prind nimic cert. Am amnezie. Parcă nici măcar nu trăiesc, ci sunt un simplu martor al ciclului existențial. Degeaba m-aș strădui să îmi amintesc ceva. Noaptea se apropie tot mai mult, iar eu nu știu dacă voi prinde zorii zilei. Nu mai am putere să țip sau să plâng. Încremenirea mea mă sperie. Speranțele sunt deșarte. Rezistă! Nu voi supraviețui următoarelor ore. Măcar să apuc un ultim răsărit. Să mai văd soarele strălucind pe boltă. Sfârșitul mă pândește din clipă în clipă și eu nu pot să mă opun.
Aud șuierul vântului printre crengile copacilor. Poate este vreo pădurice prin apropiere. Răsună atât de jalnic și de trist precum un cântec melancolic. Un picur se scurge lin pe pieptul meu și tresar. M-am obișnuit cu atingerea lor, dar acum e mai dureroasă, trezind parcă o fiară din străfundurile bârlogului ei. Îmi încleștez gura să nu țip. Un alt picur aluneca în același loc și sunt cuprins de spasme. Mă zvârcolesc în neputința mea, cuprins de friguri noi. Ah! Ce durere! Ca un pumnal înfipt în inimă îmi pare atingerea lor. Nu îmi pot orpi tremurarea. E ceva din mine, ce nu îmi dă pace și zvâcnește. Îmi ridic speriat un braț și îl îndrept spre locul durerii. Îmi pipăi încet pieptul și aying o țesătură umedă și moale, cu o scizură a cărei adâncimi nu o cunosc. Degetele se acoperă de un strat vișiniu și cald. Închid grăbit ochii, străduindu-mă să nu alunec în nesimțire. Sunt rănit. Cine știe de cât timp corpul meu suferă pierderi necontenite de sânge? Cum am ajuns ă fiu rănit: Poate pământul e umed din cauza sângelui vărsat. Viața se scurge ușor ușor din mine și eu pierd realitatea. Mă doare îngrozitor piept. Mă simt gol și murdar. Neputința m-a adus la un stadiu inimaginabil. Totul va dispărea pentru mine în neant. Îmi este frică de clipele ce vor urma. Mă voi dezintegra în milioane de particule pe această țesătură vâscoasă, fără să prind de veste. Oare când mori mai simți durerea? Mă cutremur din nou. Spasme îmi străbat organismul. Fierbințeala crește în mine cu fiecare secundă. Pielea se topește sub puterea sudorii ce curge șiroaie. Sunt în ceasul cel de pe urmă.
Mă uit cu jind înspre cer. Ce mult îmi doresc să scap de acest chin! Aș vrea să fiu un cocor și să mă pierd în zările albastre, purtat de un instinct primar și să nu cunosc gustul unei frumuseți străine, rănindu-mi inima. Norii au fugit și au lăsat în urmă un peisaj mirific, îmbrăcat într-o varietate covârșitoare de albastru și purpuriu. Sunt un punct infinitezimal în vanitatea celestă. Sunt un nevolnic ce își ispășește greșelile. Lumea e plină de o răutate pură. Am uitat definiția umanității. Am uitat să simțim. Trecem cu vederea mecanismele tainice ale naturii și ne învrăjbim unii pe alții. Ne agățăm de idei ilustre, pierzând sublimul vieții. Am rătăcit neprihănirea existenței. Ne afundăm tot mai mult într-un sumbru mormânt și noi nici măcar nu observăm. E adevărat că simțurile omului s-au degradat. Suntem plini de mândrie și nu știm ce înseamnă bunătate. Ne lăsăm covârșiți de un tumult cotidian superficial și apoi ne este frică de moarte. Covârșim sufletul cu mii de regrete și nu îndrăznim să le recunoaștem. Mă aflu în decădere din propria voință. Degeaba mai plâng acum. E prea târziu să mai îndrept ceva. Prea târziu rațiunea mea s-a deșteptat. Voi pleca din această lume singur și îndurerat. Singur.