Cred ca emotia pe care nu o inteleg nu este atat una singulara, izolata, ci preaplinul de emotii care imi ocupa fiinta constant. In orice moment, simt ca port milioane de versiuni ale mele, care incearca a se face remarcate, luptand pentru exprimare. Astfel ca port in mine bucuria de a manca mic-dejunul preferat, cu furia de asta-seara a unor certuri cu parintii, tristetea si confuzia unei situatii cu prietenii, in timp ce ma gandesc si anticipiez ce urmeaza a se intampla in ziua respectiva, cu speranta.
Mereu simt ca ma revars, mii si mii de fragmente din mine ajungand in orice ating. Sunt prea mult pentru marginirile corpului meu. Nu imi pot compresa emotiile. Sunt prea mult pentru cei din jur. Ei nu pot prinde in causul palmelor lor partile din mine care nu sunt pufoase, roz si usoare. Cele urate, cu dinti si artagoase, care desi as vrea sa le tin ascunse, gasesc o cale a se intrepatrunde in glas, in port, in ochi. Si totusi nimeni nu le-ar vrea pe acestea, oricat si-ar intinde degetele inspre mine si ar zice „Alexandra, sunt aici pentru tine”. Pentru ca daca mi se da un deget, iau toata mana. Nu vreau asta. Doar mi se intampla. Dar imi pare rau nespus. Mereu simt ca trebuie sa compensez pentru cine sunt eu ca persoana si cum ma comport si ceea ce reprezint si cum vorbesc, cum imi scapa cuvinte, cum imbratisez, pentru ca ori e prea detasat ori e prea puternic, mai ales insa, pentru cum imi exprim emotiile. Daca sunt fericita, chiui si vorbesc tare si e un extaz, fie el si despre cel mai mic lucru, un gust familiar, un mic cadou, o raza de soare afara, un gand bun, o atentie de la o anumita persoana. Iar, daca sunt trista, chipul meu capata o infatisare sumbra si instant toata lumea stie ca nu ma simt bine. In acel moment, tind sa se distanteze. „Unde e micul ghem de fericire si energie, cine esti? De ce nu mai functionezi cum trebuie?”. Sunt valoroasa atata timp cat raman usoara, vesela si draguta. Ca o poza, ca o decoratie, ca un bibelou, ca un concept in cap sau un nume pe o lista. Pentru ca in continuu se scurg din mine emotiile si trairile pe care, de altfel, tot eu le resping, ceilalti sunt respinsi de mine. Si de aceea simt ca trebuie mereu sa arat perfect, fiindca toata lumea e atat de frumoasa, mai ales prietenii mei, asa ca trebuie si eu sa fiu la acel nivel; deoarece mi-am insusit acest rol de „comedic relief” acum trebuie sa il joc pana la capat. Totusi, tot nu inteleg ce este in neregula cu mine, nu eu am cerut sa fiu asa cum sunt, mereu cumva stresata de un lucru, sa imi pese de porumbeii cazuti pe strada, sa tremur la voci ridicate, sa mi se schimbe starea de spirit intr-o clipita, sa vorbesc si sa rad prea tare si aproape tot timpul, sa plang adesea si din orice, sa ma pieptan de mii de ori, sa scap vorbe veninoase, sa imi cer scuze constant, sa iubesc atat de mult pe oameni si sa ii inteleg si sa vreau sa fiu in prezenta lor, sa ii ajut pe toti si sa ii ascult, pentru ca eu chiar tin la toata lumea.
Prietenii imi zic totusi ca tin la mine si ca nu sunt prea mult. Presupun ca trebuie sa mi se reaminteasca des, fiindca mereu revin la aceleasi ganduri. Si ei nu pot sa fie zi de zi pregatiti sa ma prinda si sa ma aline, si asta e normal. As vrea doar eu sa stiu cum sa ma gestionez. Cum sa gestionez exploziile de emotii pe care le simt. Fiindca sunt dezamagita de mine si de cum ma tratez si ce impact am asupra parintilor, de care aproape m-am instrainat, asupra prietenelor mele, in general.