În fiecare an aștept luna mai cu bucurie și cu teamă. Bucurie pentru că voi trăi din nou momente speciale alături de copiii care termină liceul, teamă pentru că intensitatea emoțiilor trăite ating deseori un grad foarte ridicat. În fiecare an, în luna mai, am zile la rând cu lacrimi în ochi, sunt lacrimi de mândrie, de împlinire, de bucurie că sunt, că au ajuns, că au absolvit, că le-am fost alături în tot acești ani, că ceea ce am făcut a contat și contează, sunt lacrimile mele muncite de ani de zile.Lacrimile de mai s-au transformat dintr-un moment, în ceva ce a devenit o parte din viața mea, pentru care sunt profund recunoscătoare. Fie că plouă, fie că e un soare dogoritor, fie că e furtună, luna mai își păstrează cursul și tradiția și, la fel ca Paștele sau Crăciunul, care vin an de an, eu aștept și aceste momente an de an.
În tot mentoratul didactic, nimeni nu mi-a vorbit vreodată despre lacrimile de mai. Desigur, am văzut-o dintotdeauna pe mama venind de la școală cu brațe de flori, cu mesaje, cu daruri simbolice, dar nici măcar ea nu mi-a vorbit despre aceste lacrimi. Cred că niciunul din mentorii mei nu mi-au vorbit despre ele, pentru că și pentru ei, la fel ca pentru mine, erau un firesc. Erau firescul despărțirii de fiecare generație, de fiecare elev a cărui poveste are un loc special în cufărul de comori din sufletul tău, erau și sunt firești pentru profesor: lacrimile de mai.
Mi-e frică de ideea că, într-un an, luna mai va trece fără ca eu să mai simt despărțirile la fel. Într-un coșmar, mă trezesc în luna iunie și îmi dau seama că nu am mai simțit nimic special acest mai. De ce mi-e frică? Pentru că ar fi semnul unei blazări emoționale, un fel de începutul sfârșitului, în care aș trăi viața, anii, lunile pe „repeat”, amestecându-se unele cu altele, nu doar ca timp, ci și ca trăiri, emoții, sentimente. Astfel, lacrimile de mai au devenit, pe neobservate, parte integrată nu doar din realitatea mea, ci din identitatea mea.
Aceste lacrimi au și un rol cathartic, profund personal pentru mine. Ca orice om, am plâns la viața mea în diverse momente de: frică, furie, copleșire, dezamăgire, trădare, nedreptate, disperare, tristețe, doliu etc. Lacrimile m-au însoțit în multe momente din viața mea și au fost cuvintele pe care nu reușeam să le articulez. Însă lacrimile de mai vin să îmi arate că există lucruri pentru care merită să plâng, pentru care să aleg să plâng de fericire, de împlinire. Lacrimile sunt prietenele mele, iar acum, prin cele de mai, devin lacrimile care îmi însoțesc cuvintele, nu doar care le substituie. Ele îmi arată că trăiesc frumos, că ceea ce sădesc în sufletele lor, ale copiilor de care mă despart în fiecare an, are sens și că, în lumina întregii eternității, nu-mi voi aminti celelalte lacrimi, ci doar pe acestea.
Le mulțumesc lor, copiilor, pentru tot ce mi-au oferit, pentru tot ce au primit, pentru toate momentele care au contat, pentru toate discuțiile dincolo de spațiu și timp, pentru că sunt și au ales cândva, cumva, să facă parte din povestea mea și au acceptat și m-au primit să fac parte din povestea lor. Dar în special acum, în mai, fiindcă pentru câteva zile trăiesc cu mai mult sens decât de obicei. Vă iubesc pentru că sunteți!