Cu ce se măsoară sufletul? Egiptenii credeau în antichitate, că se măsoară cu o pană. Iar eu mi-am găsit pana într-o zi în care parcul se plimba prin mine. Mintea mea era un roller coster și o casă bântuită în același timp, toate lucrurile păreau să-mi violeze simțurile și să nu existe simultan. Mă simțeam agasată, hăituită, bântuită de propriile gânduri care se întreceau ca să mă copleșească.
Părea că sunt prinsă într-o furtună pe Marea Nordului, iar șansele de supraviețuire erau minime spre deloc. Și în tot acest amalgam de detoate și tot am văzut-o, era unică, luminoasă, întunecoasă, era banală și atipică, era pentru mine deși nu fusese a mea, dar era și era de ajuns. Iar în acel moment suspendat în timp, era tot ce aveam nevoie să fie.
Hipnotic am întins mâna să o ridic, când am atins-o m-a mângâiat, s-a jucat pe fața mea, mi-a descoperit mâinile și mi-a șoptit la ureche:
„Să-ți fie suflectul ușor ca o pană!”
Și atunci mi-am amintit de mine.
Și de atunci am jurat că nu voi mai plăti nimic cu pacea sufletului meu.
Afirma Stefan Gheorghidiu “ cunoasterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu exista si senzațiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu”, iar acest text m-a dus profund cu gandul la replica protagonistului, caci totul se masoara in emotii, in manifestari ale sufletului, fie ele intunecate sau luminoase, ele reprezinta experiente de invatare vitale omului.
Acest text este o adevărată călătorie interioară, un moment de revelație prins între haos și liniște. Îmi place felul în care metaforele creează un peisaj emoțional atât de intens:furtuna interioară, gândurile copleșitoare, și apoi acea pană care devine un simbol al regăsirii de sine.
Imaginea completează perfect acest sentiment: banca goală în mijlocul pădurii nocturne, cu luna luminând subtil totul, iar pana colorată, vibrantă, aduce o notă de speranță și magie. E ca un mesaj că, oricât de pierduți ne-am simți, mereu există ceva care ne poate aduce înapoi la noi înșine.
Acest text este o adevărată călătorie interioară, un moment de revelație prins între haos și liniște. Îmi place felul în care metaforele creează un peisaj emoțional atât de intens—furtuna interioară, gândurile copleșitoare, și apoi acea pană care devine un simbol al regăsirii de sine.
Imaginea completează perfect acest sentiment: banca goală în mijlocul pădurii nocturne, cu luna luminând subtil totul, iar pana colorată, vibrantă, aduce o notă de speranță și magie. E ca un mesaj că, oricât de pierduți ne-am simți, mereu există ceva care ne poate aduce înapoi la noi înșine.
Îmi place mult acest text, întrucât surprinde foarte bine condiția umană în raport cu situațiile tensionate şi ilustrează modul în care ființa umană reuşeşte să se agațe chiar şi de cea mai mică fărâmă de speranță cu scopul de a se regăsi, indiferent de greutățile pe care le întâmpină în viață.