Ființa umană mereu a trăit o fascinație inexplicabilă pentru tot ce ține de cosmic încă din epoca preistorică. Oamenii primitivi au construit structuri megalitice, care imită diverse constelații și temple religioase, orientate spre diferite stele importante din cultura respectivă. De asemenea, picturi rupestre, în care erau reprezentate varii fenomene cosmice și astrologice au fost găsite pe diverse continente, arătând imensul interes pentru cercurile strălucitoare care le umpleau pânza neagră a nopții. Explicații au fost elaborate încă din cele mai vechi timpuri, de la povești amoroase cu sfârșit tragic și manifestarea fizică a zeităților până la materializarea spiritului oamenilor ale căror trupuri carnale nu mai există pe planeta noastră.
În prezent, cercetătorii au dat o explicație științifică existenței acestor corpuri cerești pe care noi, oamenii, le numim planete. Din punctul lor de vedere, acestea sunt doar „corpuri astronomice care orbitează o stea sau o rămășiță stelară, care este suficient de masivă pentru a fi rotunjită de propria sa gravitație”. Dar, oare, oamenii din Antichitate atât de tare s-au înșelat în interpretarea acestora sau au văzut mai mult în astrele cerești decât rațiunea poate explica? Mi-am pus următoarea problemă, ce-ar fi dacă aceste corpuri cerești nu ar fi doar niște materie concentrată într-o forma relativ sferică, ci ar fi tipologii de oameni, care servesc drept exemplu nouă, ființelor care populează însăși una dintre astre, ca un avertisment pentru ce am putea ajunge dacă am urma calea pe care au urmat-o ele?
Soarele, steaua sistemului nostru solar, în jurul căruia toate planetele gravitează și cel care ne oferă lumină a fost mereu o sursă de inspirație pentru filozofi și scriitori și stă la baza numeroaselor mituri. Culturi de pe tot întinsul lumii au fost captivate de singularitatea acestuia și de măreția pe care o poartă prin însăși prezența lui. Totodată acesta este știut în prezent drept cel care este mereu într-o continuă explozie și responsabilul pentru furtunile solare care ne afectează tehnologia pe care o deținem. Să ne imaginăm, deci, ce poveste ar putea ascunde această grandioasă stea. Sunt sigur că acesta reprezintă o persoană care a fost destinată să ajungă o stea și a sacrificat totul pentru a-și îndeplini soarta. El a renunțat la tot ceea ce-l făcea fericit doar ca să satisfacă nevoia altora de a avea pe cineva care să îi îndrume. La început acesta era încântat să devină lumina de care alții depind, omul pe care toți se pot baza. De aceea, el este cel care își oferă o parte din sine (lumina) celor care au nevoie, cu scopul de a-i ajuta. Îmi imaginez că o dată cu trecerea timpului, regretul faptului că a trebuit să se izoleze pentru a deveni ceea ce este, a început să-l cuprindă și acesta a ajuns să fie consumat de el și să aiba resentimente față de aceia care l-au forțat să devină așa cum au vrut ei. Aceste dureri s-au transformat în furie, acestea făcându-l mai instabil, furtunile solare putând fi interpretate ca manifestarea materială a furiei acestuia asupra celor care l-au determinat să devină o stea.
Mercur, o planetă mică, prima în sistemul solar, era cea mai importantă în cultura grecilor și romanilor, aceștia atribuind planetei numele zeului celui mai important în viata lor cotidiană, zeul călătorilor și al mesajelor. Cu timpul însă, importanța ei a fost micșorată la un nume într-o înșiruire de planete. Dacă un grup de oameni ar fi întrebat „Care este planeta ta preferată?” cu siguranță puțini spre deloc ar alege Mercur. Mi-am lăsat mintea să mediteze asupra acestei planete și am ajuns la o poveste tristă, a unei persoane care, la început, avea mulți prieteni și care iubea să fie în prezența oamenilor, dar cu timpul a rămas singură. Din mărimea planetei, am putut deduce o continuare a poveștii: este vechiul zeu consumat de propria singurătate. Eu tind să cred că încă se poate observa sufletul plin de bunătate și căldură, fapt pe care l-am extras din temperatura medie a planetei. De asemenea, din mișcarea în jurul Soarelui care este cea mai rapidă comparativ cu alte planete, am ajuns la concluzia (imaginativă, desigur) că el încă este o persoană dornică să stea cu alții, să învețe despre ei, chiar dacă știe că restul nu-l văd mai mult decât un simplu „coleg”, și, deși îl doare să fie conștient de această privire, preferă să trăiască în umbra persoanelor de care este înconjurat decât varianta solemnității eterne.
Venus, a doua planetă a sistemului solar, este cea mai sclipitoare planetă de pe cerul nostru, ea fiind prima care apare pe pastelul monocromatic al nopții și ultima care se ascunde după voalul roșiatic al dimineții. Este considerată cea mai frumoasă planetă dintre toate, fiind cea mai romantizată planetă. Tocmai din acest motiv, ea poartă numele zeiței frumuseții și a iubirii la vechii romani. Din aceste idei mi-am permis să o interpretez ca fiind expresia tipologiei unei persoane frumoase, chiar strălucitoare în frumusețea ei, care se îndrăgostește de cineva, iar în inima ei apare o iubire pură, fiind îngrijită cu atenție de partenerul ei. Urmărind firul poveștii create de mine, în sufletul ei apare o altă iubire, dar de această dată nu mai este frumoasă și sensibilă ca un trandafir, ci plină de pasiune și otravă. Iubirea, odată sănătoasă și perfectă, s-a prefăcut în obsesie și, din grija tainică pe care și-o purtau, ea a ajuns să fie dominată de pasiune toxică; astfel, sufletul ei odată calm, a început să fie ars de propria-i iubire excesivă. Partenerul ei, văzând schimbarea evidentă, a ales să plece, în loc să continue să stea cu o asemenea ființă care va ajunge să-l consume și pe el. Scopul i-a accentuat și mai mult focul iubirii obsesive, care poate fi observat prin faptul că Venus este planeta cu cea mai mare temperatură din cauza norilor care nu permit căldurii să scape. Am considerat că acești nori sunt reprezentați de barierele pe care mintea și sufletul și le-au ridicat pentru a întreține flacăra și căldura în viață, cu scopul de a-și putea păstra și ultima rămășiță de umanitate pe care o mai deține, dar să întrețină într-un mod dureros de ironic însuși motivul care a făcut-o să-și piardă mare parte din umanitate.
Terra este a treia planetă din sistemul nostru solar și singura care deține viață. Ea este împânzită de tot felul de colțuri de rai, lucrări complexe de artă dezvoltate, prin atenția și grija pe care a pus-o în fiecare detaliu. Aceasta la început a fost dominată de puterea sălbatică a naturii, dar, din întâmplare sau nu, omul s-a ridicat ca învingător în lupta pentru supraviețuire. Așa a început să își dezvolte propriile capacități, dar cu prețul atrofierii frumuseții și sănătății Terrei. Cu timpul, oamenii au devenit din ce în ce mai egoiști, vrând să fure cât mai mult din neasemuita bogăție a planetei, distrugând-o cu fiecare inovație pe care o făceau. Eu cred că există posibilitatea ca ea să fi fost echilibrată în opinii și idei, cred că a fost bună și atentă cu cei din jur, a purtat mereu de grijă altora, și se îngrijea și pe sine, dar ceva în interiorul ei s-a schimbat. Dar ea a început să se înconjoare de elemente cu o influență negativă: un anturaj nefericit, cum am spune azi. Așa am ajuns la concluzia că ea este tipologia celui care se autodistruge din cauza diverselor motive interioare, de la a vrea să fie acceptat de ceilalți, la a vrea să aibă parte de trăiri mai intense decât se pot avea în mod normal. Într-un final mi-am imaginat și un deznodământ care ne lasă o fărâmă de speranță: așa cum oamenii încearcă să repare consecințele aproape catastrofice ale poluării pe care au creat-o, așa și această persoană încearcă să scape de viciile dăunătoare pe care le-a dezvoltat, încercând să se reculeagă bucată cu bucată, pentru a redeveni la fel ca înainte.
Luna este într-un fel, sora mai mică a planetei albastre. Ea este cât se poate de frumoasă prin toate imperfecțiunile pe care le are cum ar fi craterele, aceasta fiind mereu menționată de scriitori, filozofi, preoți, dar în special de poeți. Aceasta a devenit inspirația principală în arte prin caracterul ei ezoteric. La o primă privire, am avut tentația să zic că ea este doar o bucată de piatră care reflectă lumina primită de la Soare, fapt ce a determinat oamenii să inventeze tot felul de povești și legende între cele două corpuri cerești, doi îndrăgostiți, forțați să alerge mereu, unul dupa altul, întâlnindu-se doar cu privirea și o scurtă mângâiere la răsărit și apus. Dar, odată ce m-am lăsat purtat de frumusețea stranie a acesteia, mi-am dat seama că ea este o persoană prietenoasă, stelele care o acompaniază și luminează negura nopții fiindu-i prietene. Din faptul că niciodată nu se află în aceeași fază, s-a conturat următoarea idee: Luna este mereu schimbătoare, niciodată nu aparține unei forme mai mult decât alteia, fapt ce denotă existența unui etern echilibru între aceste schimbări ale caracterului. Dacă ar fi ca o ființă, aceasta persoană totodată ar fi evidențiată doar dacă ar fi pusă în comparație cu alții, ea jucând doar un rol minor în a reflecta măreția altor persoane.
Marte, a patra planetă din sistemul solar este considerată planeta optimă pentru viața umană, singura problema fiind lipsa apei și a oxigenului. Ani de zile, cercetătorii au căutat depozite de apă, și formațiunile geologice arată faptul că, la un moment dat, pe acest deșert roșiatic, a existat prețiosul lichid. Din aceste lucruri am putut crea un fel de pânză, care descrie povestea unei persoane care preferă să nu se expună, optânnd să fie rece și singuratică, să nu mai încerce să se deschidă. Ea arată dureroasa poveste a unui om care a fost un suflet curat și inocent, dar acestea i-au fost furate de circumstanțe nedrepte, determinându-l să se izoleze și să se închidă în sine. Nisipul roșiatic mi-am închipuit că este doar o rămășiță a unei vieți apuse, o viață la care acesta tânjește, dar este conștient că traumele suferite sunt mult prea mari pentru a-și reveni complet. Am interpretat această singurătate ca mecanismul prin care acesta a reușit să nu mai fie prins în trecut, fapt care l-a determinat să evite contactul cu alți oameni din frica de a nu suferi din nou aceleași traume și de a trece din nou prin acele emoții pline de durere și suferință.
Jupiter și Saturn sunt cele mai mari planete din sistemul nostru solar și totodată primele planete gazoase. Conform ultimelor studii, Marea Pată Roșie este într-o continuă schimbare, dar inelele lui Saturn se descompun odată cu trecerea timpului. Cei doi giganți au cele mai puternice gravitații dintre toate celelalte planete care compun sistemul nostru solar. Am construit povestea acestor două astre, aparent diferite, bazându-mă pe faptele științifice prezentate mai sus, dar și pe miturile lăsate în urmă de vechii romani și am compus imaginea unui cuplu care este toxic, dar refuză să-și accepte diferențele și continuă să se sece unul pe altul. Jupiter mi-am imaginat că este o persoană care mereu a aspirat la mai mult, a vrut să fie o stea, dar nu a putut niciodată, din cauza mediului în care s-a născut. La început nu l-a deranjat, și în acea perioadă s-a îndrăgostit de personificarea lui Saturn, dar, cu timpul, gelozia și ura pe forța care i-a luat liberul arbitru au început să îi acapareze sufletul, convertind fiecare fibră de iubire pe care o avea în ură pură la fel ca în Marea Pată Roșie, care se manifestă câteodată și prin rănirea iubirii vieții lui. În schimb, Saturn am gândit-o ca o persoană frumoasă, dar căreia nu i s-a arătat niciodată ce înseamnă iubirea cu adevărat, fapt ce a făcut-o să se îndrăgostească de personificarea lui Jupiter. Odată ce el a început să se schimbe din bărbatul dulce pe care aceasta îl știa, ea a început să piardă bucăți din propriul suflet. Această poveste, din punctul meu de vedere, este un exemplu care aduce în discuție cuplurile incapabile să mai coexiste și care se rănesc reciproc, dar sunt prea orbite de propria măreție și de scopurile lor pentru a realiza că nu mai există iubire sănătoasă între ei.
Uranus și Neptun sunt ultimele două planete ale sistemului solar, acestea fiind cele mai depărtate corpuri față de Soare; totodată, reprezintă și cele mai reci planete. Dacă ar fi să ne imaginăm un cuplu perfect, probabil că cele două planete ar câștiga această medalie, deși din punctul meu de vedere, povestea dincolo de superficial este una tristă, dar realistă. Ea este despre cum acest cuplu a fost odată apropiat de restul planetelor, dar, cu timpul, s-au depărtat, preferând singurătatea calmă și liniștită, o existență împlinită, umplută de prezența celuilalt. M-am gândit că cei doi compunun aspect dual, pe de o parte, fericirea, pacea și iubirea găsite între cei doi, dar și o parte tristă, reprezentată de această izolare și distanțare, nu neapărat inițiată de cele două persoane, ci mai degrabă ca rezultat al influenței timpului și a sorții. Am interpretat faptul că Uranus este singura planetă cu axa pe verticală și Neptun este considerabil mai rece decât partenera lui, apărând drept un cuplu care arată acceptarea diferențelor și învățarea pe care amândoi le-au antrenat pentru a coexista într-o armonie perfectă.
În concluzie, sunt de părere că noi ar trebui să acceptăm aceste fapte științifice, dar să nu uităm de toată cultura, poveștile, miturile și scrierile lăsate în urmă de strămoșii noștri cu scopul de a înțelege mai bine misterele lumii cosmice. Fiecare componentă a cosmosului are o poveste nespusă care abia așteaptă să fie descoperită de noi prin diverse interpretări ale miturilor și cunoștintelor științifice. Totodată, multe dintre poveștile acestea sunt un exemplu, un reper după care ne putem ghida, prin evitarea repetării greșelilor comise de ele, astrele, și revelarea influenței pozitive asupra vieții noastre.