Dragostea… atât de metaforică și filozofică, dar mai ales atât de complexă și profundă, poate prea complexă pentru nivelul mediocru de înțelegere al omului… dar totuși, ce este dragostea?“Psyche reînviat de sărutul lui Cupidon”… nu este doar o sculptură, ci o călătorie în străfundul genei noastre, căci ilustrează adevăratul sacrificiu făcut pentru iubire alături de disperarea de a salva persoana preaiubită, disperare care scoate la suprafață soluții abstracte care, prin proprietatea fantastică a iubirii, se conturează în realitate. Psyche, o prințesă muritoare, dar înzestrată cu o frumusețe îngerească, este blestemată de mama sa, fiind pedepsită cu cea mai crudă soartă. Cupidon o zărește, îndrăgostindu-se pe loc. Este cuprins de amor , fiind în stare să se sacrifice pentru a o salva pe frumoasa Psyche. Cupidon se împunge el însuși cu o săgeată, căzând într-o vrajă a iubirii eterne. Zeul o sărută pe prințesă cu ultima sa suflare, salvându-i viața și scăpând-o din ghearele nemiloase ale blestemului.
Iubirea aduce în lumină cele mai întunecate laturi ale ființei noastre, căci doar noi avem puterea de a risipi întunericul, însă iubirea este cea mai frumoasă călăuză a acestui drum. Consider că efortul este necesar și vital într-o relație de iubire, întrucât suntem crescuți într-o societate a mâniei, condusă de ură, iar iubirea este pură și curată, așadar, doar prin curățare, smerenie, sau luptă, putem înțelege adevăratul scop al dragostei. Cupidon a scos din el toate resursele pentru a găsi o cale spre smerenie, pentru a salva ființa preaiubită și pentru a se oferi în întregime prințesei Psyche.
Pentru că dragostea necesită inimaginabil de mult efort. Suntem obișnuiți ca totul să meargă strună și ca toate scopurile noastre să se îndeplinească peste noapte; creștem realizând că fericirea necesită efort irealizabil, că scopurile sunt imposibil de atins. Un moment crucial cu care am asociat “Psyche reînviat de sărutul lui Cupidon” este clipa în care am renunțat, acceptând ușurința cu care pot fi dezamăgită și tristă în această viață, am renunțat să mai caut dragostea și să mai depun efort pentru a mă ridica…și… pe neașteptate… iubirea a devenit un scop pentru care merită să zâmbesc, pentru care merită să lucrez la mine. Mi-am dat seama că a fi iubită vine cu responsabilitatea de a fi conștientă de influența mea asupra celui ce mă iubește, că a aduce lumina în mine îl va lumina și pe celălalt, și, cu siguranță, că efortul de a trece prin toate rănile indispensabile ale vieții devine necesar pentru a evolua. Da, merită să plâng în timp ce îmi ling rănile dacă apoi viziunea mea se va maturiza, atingând ușor și sigur nivelul smereniei în care mă pot oferi de-a-ntregul persoanei pe care o iubesc. Și, mai presus de atât, aceasta sculptură m-a condus la o lecție fundamentală a vieții- pentru a evolua alături de un om, trebuie să învăț sa îl iubesc exact așa cum este, pentru că, indispensabil, vor exista momente în care întunericul celeilalte persoane se va exterioriza, iar el trebuie îmbrățișat cu blândețe și răbdare pentru a se transpune în inocența primordială a iubirii.
Așadar, iubirea se simte diferit pentru fiecare om în parte, însă ceea ce ne leagă este nevoia de a îl înțelege pe celălalt… misiune imposibilă dacă nu suntem capabili să ne înțelegem propria persoană. Dragostea eternă există, însă nu este ușoară, nu este ca cea din povești în care totul este doar zâmbete și împlinire, dar cu siguranță, pentru a o simți, merită tot efortul.