
Artă, în orice formă a ei, fie plastică fie muziacala, interpretează lumea din jurul ei, oricât de absurd ar putea părea. Până la urmă, în spatele fiecărui detaliu minuscul este omul, însuși ființă care îți inchineaza timpul procesului de creere. Atristul este prins în propria lume, propria viziune. Acesta interpretează propriile sentimente și simțuri, nu poate simți dincolo de sine, nu poate pătrunde în mintea altuia să îi atingă emoția sau visul, gândul. Acest gând ar duce la concluzia că artistul este această identitate care trăiește dincolo de cunoscut,fiind o enigmă a umanității. Nu e adevărat. Comunicarea înseamnă conexiune, fiind întâlnită în orice context. Artă este un mesaj, demn de interpretare, căci ce avem mai mult decât posibilitatea de a vedea, simți, auzi? Artistul nu este mai presus decât un om oarecare, ba este în linie cu el, dorind să îl cuprindă cu sentimentele sale. Artă este plină de sentiment uman, sensibil, cu scopul de a ajunge la persoanele care îl pot înțelege.
Emoțiile mele sunt cuprinse de o anumită creație, de o anumită compoziție care m-a atins dincolo de suflet, alinându-mi gândurile. Pictură ‘Saturn devouring his son’, semnată de Francisco Goya, îmi ocupă gândurile.
Am avut momente în care persoanele de lângă mine și-au exteriorizat sentimentul de dezgust față de pictură respectivă. Cu toate că înțeleg motivul sentimentului, personal, găsesc confort în relația compoziției. Un tată și moștenitorul său. Două generațîi, una autoritară care se consideră superioară, și cealaltă incapabilă, menită să cedeze și să moară.
Când mă uit la pictură respectivă mă gândesc la legendă din spatele ei. Saturn era menit să fie detronat de unul din fiii săi, astfel ajungând să îl omoare, mancandu-i. Mama lor, Rhea a ascuns unul dintre ei, Jupiter. În ziua de azi părinții își doresc că proprii copii să exceleze, depășindu-și părinții în orice domeniu. Dar consider că pictură poate interpreta momentul în care părinții se zăresc superiori față de copii lor, fiind scuzați să deterioreze complet viață lor doar pentru a își menține egoul, o opinie, orice doar să oprească procesul de a cădea în umbră copiilor lor.
Cât despre aspectul vizual în sine, ochii lui Saturn prezintă o stare inumană, orbit de dorința de a rămâne superior, neclintit de poziția să autoritară.Corpul sau disfigurat este dovadă clară a pierderii sale dincolo de “tărâmul” omului, aflându-se la jumătatea drumului dintre om și monstru. Se va întoarce din drum? Doar el poate decide.
Nu e greu de asociat pictură cu felul în care trăiește cineva: existența unui tată ce distruge orice cale prin care copilul sau poate excela și totodată este atât de admirat. Făcând abstracție de latura macabră a peisajului, îmi aduc aminte de relațiile familiale din viață mea. Generațiile se ceartă încă de când lumea înțelegea ce înseamnă mai precis familia. Îmi aduce aminte de toate momentele în care am simțit cum arupile mi-au fost tăiate și cum am fost trantita în propria umbră. Și, totodată, pentru mine, copilul incapabil, sentimentul este mult mai puternic comparativ cu cel al părintelui, tatălui, al lui Saturn, care nu vede nimic altceva decât un plangacios de om, o idioțenie. Lăsându-mă cuprinsă de lipsa luminii din pictură îmi aduc aminte de nopțile în care, holbandu-mă-n tavan, mă gândeam la cum să mă “repar” să nu cumva să ajung un eșec, o durere pentru Saturn.
Imaginația este esențială pentru interpretare. Nu poți ruga omul lipsit de creativitate să îl spună ce vede la un copac. El nu îți va spune că reprezintă granița dintre pământ și răi. El îți va spune strict “E un copac” și poate va rosti niște cuvinte licențioase pentru că a fost deranjat. Uneori suntem întrebați “ce vezi?” atunci când suntem rugați să analizăm și să interpretăm. Adevăratul mesaj și adevăratul peisaj apare doar la răspunsul întrebării “ce NU vezi?”. Acela este momentul în care omul este desprins de realitate și vede dincolo de acel copac nesimnificativ. Gata cu copacul, gata cu metaforă. Îmi imaginez felul în care cei doi s-au luptat și cum s-au certat pe ideea că Saturn consideră că era nevoit să își omoare copiii pentru a nu cădea inferior lor. Îmi imaginnez felul în care, cu balele sale închegate cu sânge se simte mulțumit și împlinit chiar dacă a devenit un monstru.
Pare incredibil cum morbitatea unei astfel de lucrări îndepărtează oamenii ce se mențîn în zona de comfort și totodată atrage oamenii tulburați de simplitatea vieții și frumusețea acesteia. Mă regasasc într-o anumită măsură în ceea ce a reușit Francisco Goya să reproducă în pictură să. Găsesc un confort anume, unic, în compoziția să și în felul în care reușesc să mă desprind de realitate și mă pierd în idei, interpretări și teorii.
