Sentimentul de furie, la aparitia sa, ma face sa vreau sa dispar. Majoritatea contextelor in care sunt furioasa sunt fara motiv, apare din maduva spinarii si mi se lipeste de frunte ca un sticky note. Nu inteleg originile ei, nu inteleg de ce si-a gasit cel mai nepotrivit moment sa se arate doar sa ma puna sa ma intreb “ Ce e ineregula cu mine?”. Nu inteleg furia pe care o simt.
De-alungul timpului am reusit intr-o anumita masura sa imi interiorizez sentimentul de furie. Nu inteleg inca motivul pentru care am ales acest lucru dar consider ca a fost din cauza felului in care ma exteriorizam: prin plansete. Statutul de victima intru-n context in care vina imi apartine, ma ducea cu gandul la o dorinta de manipulare care nu era deloc adevarata. Stiam ca, daca plang, cel putin parinti mei nu ar mai considera argumentele mele ca fiind valide. Cu plansul nu o duc mai bine, ajungand sa ma descarc pe ascuns. Doamne fereste ca tatal familiei sa isi vada mostenitorul cum sufera! Dar totodata sade in tocul usii holbandu-se, nefacand nimic. Ma infurie.
Nu sunt agresiva, imi cer scuze obiectelor peste care ma impiedic. Dar nu inteleg de ce, dintr-o data, toate usile pe care le ating sunt izbite, fiecare pas al meu este mai greu iar vocea fratelui meu devina insuportabila. Nu inteleg de ce principiile mele nu mai au valoare in momentul in care ma supara ceva atat de tare. De ce trebuie ca eu sa sufar indiferent de situatie? De ce am nevoia de a ma ascunde? De ce nu ma pot stapani? De ce ma infurii pe cele mai nesemnificative lucruri si de ce nu sunt capabila sa ma calmez?
Acest sentiment insa s-a domolit. Cu toate acestea inca este o enigma, acum tratand cu indiferenta posibilii stimuli pentru furie. Acest sentiment apare numai in preajma parintilor. Il pot categoriza ca o atitudine adolescentina in care nu as fi vrut o explicatie la motiv, dorind o oarecare atentie.
Desi am incercat sa inteleg de ce ma simt astfel, nu am reusit sa descopar sursa furiei inainte ca aceasta sa se transforme in indiferenta. Aceasta transformare a fost subtila, dar foarte reala. Furia, care candva parea sa explodeze la orice mic detaliu, a inceput sa se estompeze, lasand loc unei distante emotionale. In loc sa ma simt coplesita de furie, am ajuns sa fiu pur si simplu impasibila fata de orice stimul exterior care, altadata, m-ar fi facut sa reactionez cu o intensitate devastatoare. A devenit mai usor sa ma ascund in spatele acestei indiferente decat sa imi confrunt furia sau sa caut radacina ei.
Indiferenta, la inceput o forma de auto-aparare, s-a transformat, in timp, intr-o bariera care ma proteja de orice vulnerabilitate. In loc sa ma confrunt cu furia mea si cu sentimentele care o insoteau, am ales sa o ignor. Dar in acest proces, am pierdut conexiunea cu propriile mele nevoi si cu ceea ce ma deranja cu adevarat. Furia mea s-a transformat intr-o forma de distantare de mine insami, o stare in care nu mai simteam nimic, dar nici nu intelegeam ce anume ma tine la distanta de cei din jur.
Aceasta indiferenta nu a fost insa o solutie. Desi parea ca ma protejez, in realitate ma pierdusem. Am ajuns sa ma simt tot mai putin conectata la ce simt si la ce imi doresc. Uneori, atunci cand nu intelegem si nu procesam furia, aceasta nu dispare; se transforma. Nu este suficient sa o ignori, pentru ca ea continua sa existe sub o alta forma, poate chiar mai nociva. Si, desi pare ca indiferenta este o forma de control, de fapt ea ne poate inchide si mai mult intr-o lume fara empatie si fara legatura reala cu cei din jur.