În ultima perioada s-au întâmplat lucruri foarte frumoase în viața mea, după o perioadă îngrozitoare. Mă simt cu adevărat fericită și împlinită cu ceea ce se întâmplă în viața mea acum, însă nu înțeleg de ce tânjesc după durere.
De fiecare dată când sunt fericită, nu pot să mă bucur în întregime pentru că mă gândesc la durere și cum în curând o să doară căci acesta este cursul natural al lucrurilor. De altfel, oamenii fericiți mi se par lipsiți de luciditate și profunzime. În durere îmi este mai ușor să contemplez și să mă aprofundez și în același timp îmi doresc cu ardoare să fiu fericită și să îmi permit să fiu fericită..
Am tendința să complic totul, dar cumva îmi place latura asta a mea pentru ca mă face să mă simt intelectuală. Latura asta m-a ajutat foarte mult să evoluez și să înțeleg mai bine atât lumea din jurul meu cât și pe mine însămi. Nu înțeleg cum aș putea să îmbin fericirea cu aprofundatul oricărui element, nu pot să vizualizez fericirea coexistând cu aprofundarea pentru ca prin intermediul ei, ies la iveală întunericul și gunoiul din oameni. Trăiesc în dualitate.
De fiecare dată când citesc o carte bună sau aud povestea unui om de viață de succes, mereu este o durere insuportabilă care l-a format și i-au luminat calea vieții. Mă bucur când sunt fericită și nu înțeleg de ce tânjesc atât de mult după durere și suferință. Poate tânjesc după evoluție și am o sete nebună în mine de a înțelege tot ceea ce se întâmplă și de ce se întâmplă. Simt recunoștință față de experiențele dureroase din viața mea, de altfel, ele constituie și majoritatea amintirilor din copilărie. Fără aceste trăiri nu aș fi ajuns atât de profundă la o vârstă atât de fragedă… Poate este doar orgoliul meu care are nevoie sa se simtă important.
Când am această senzație de obicei îmi dau zoned out și încep să gândesc foarte mult. Câteodată am o zi bună, liniștită, fără să am un motiv real să mă frământ, însă încep să mă simt prost, e o emoție pe care nu înțeleg. În ultima vreme ies din această stare când vorbesc cu un prieten foarte apropiat care mă face să mă simt în siguranță și să mă simt văzută, dar chiar și atunci mă frustrează foarte tare faptul că nu sunt stăpână pe mine și că nu pot și nu știu cum să ies singura din starea asta. Se întâmplă foarte multe contradictorii în capul meu care mă fac să mă consum foarte repede și ușor. Intru într-un mecanism în care am senzația că nimic nu funcționează pentru mine și că mai bine renunț la viață, deși niciodată nu mi-o zic serios, știu în sinea mea că nu o să renunț și că este doar o emoție care trece și care mă face să mă simt suprasolicitată. Aș vrea tare mult să înțeleg ce se întâmplă și ce să fac cu stările acestea.