Chiar mi-am iubit soldații, aproape ca pe niște copii, ucenici încă în această lume plină de necunoscut. Priveam marșul lor cu drag. Pentru mine ei reprezentau un tot unitar. Țin minte că într-o zi a venit la mine unul dintre soldați și a zis timid:
-Generale, eu nu pot să lupt. Îmi este frică.
L-am privit câteva clipe, apoi i-am răspuns.
-Privește în jurul tău și spune-mi ce vezi!
-Camarazii mei, evident.
-Și îi iubești?
-Îmi sunt ca niște frați.
-Acum uită-te înainte! Ce observi?
-Liniile frontului inamic.
M-a privit mirat o secundă și un zâmbet plăpând i-a luminat chipul tânăr. Acel zâmbet mi-a rămas multă vreme întipărit în minte. Și acum îl văd aievea. În zâmbetul lui sigur era ceva tainic, numai de el știut. Era o iubire pură și încă ceva, mult mai intim, mai profund.
Aud un sunet de mitralieră și tresar. În jurul meu nimic nu se mișcă. E doar imaginația mea. O durere cruntă îmi străpunge rana de la piept. Cioburi de sticlă par să perforeze țesuturile necrozate. Îmi înfig unghiile în pământul moale. O stare de ușoară amețeală mă acoperă încetul cu încetul. Pe cer se întretaie câteva luminițe roșii. Soarele e aproape de răsărit. E undeva după această pădurice. Nu zăresc decât slabe raze vișinii și fugare. Vin zorii și puterile îmi slăbesc. Vin zorii și sufletul vrea să mi se scurgă din trup. Vin zorii și vreau să văd soarele. Mă voi lupta și cu neființa, doar ca să prind răsăritul. Voi opune rezistență până la ultima suflare. Mai e puțin…
Mă uit împrejurul meu și zâmbesc precum acel soldat și simt și eu o iubire profundă pentru toți și pentru toate. Trupul se frământă sub convulsii. Temperatura atinge o valoare anormală. Mă sufoc cu propriile răsuflări, continuând să zâmbesc. Razele se adună tot mai multe, fugărind bezna nopții. Nuanțe de portocaliu pal colorează pânza celestă. Sunt fericit privind pământul, cerul și din depărtare acea mică pădurice. Soldații mă așteaptă sigur undeva, după acest minunat răsărit. Întregul peisaj se acoperă de un văl fumuriu.
Și-n depărtări de mult apuse
Se-nalță-n a lor splendoare
Chipuri șovăielnice de tineri.
Și-a lor glas răsună vesel
În ecouri adumbrite.
Frici și șoapte slab pornite,
De un gând necruțător,
Prind contur în minți amorfe.
„Să se ascundă ceva de după aceste dealuri?
Fum și pulberi contopite,
Într-un singur unitar?”
Vântul bate și disipă
Orice mică răsuflare,
Și pornesc în marșul lor
Dincolo de această zare.
Rămân cu privirea pironită înspre zori, zâmbind. Soarele strălucește timid pe cer.
Forfotă și mișcări îndelungate, precise de soldați, călcând zgomotos pământul. Zeci de corturi militare împânzesc pământul cu verdele lor. Într-un colț, un omuleț scund de statură ține un carnețel gros în mână, scriind grăbit ceva.
-Numărul 207, pe lista celor răniți. Patologie: perforație epigastrică profundă, probabil cauzată de schija unui obuz. Pierdere semnificativă de sânge. Găsit în stare de inconștiență pe câmpul de luptă. General în regimentul de infanterie. Prognostic improbabil.
Femeia scria grăbită cuvintele în carnețel. Lista celor răniți pe ziua de azi creștea în continuu. E mirată de numărul covârșitor de răniți. Știa prea bine că mulți dintre aceștia nu rezistau mai mult de câteva zile și treceau pe lista victimelor. Era cam copleșitoare această muncă infernală, dar tot nu voia să renunțe. Poate ambiția sau sentimentul împlinirii personale o țineau încă în acel mediu ostil. Nici ea nu știa. Scria de zor specificațiile transmise de medic, urmărindu-i cu atenție fiecare pas. Bărbatul se apropie mai tare de bolnav.
-Are decorație pe piept. Brav general!
Femeia tresări ușor la auzul acestor vorbe. Ea nu trata niciodată bolnavii ca pe niște individualități, de frică să nu se atașeze de ei. Dar acum pur și simplu ceva îi stârnise curiozitatea și se apropie de rănit. Chipul militarului era blând, luminat de un zâmbet ușor șters, de-abia observabil sub stratul de murdărie. Era un bărbat în floarea vârstei, cândva voinic, dacă urmăreai contururile umerilor, dar acum slăbit din cauza hemoragiei. Femeia îi atinge imperceptibil plaga și găsește un bilețel umezit.
Fără nicio ezitare, femeia cade în genunchi și începe să plângă. Cuprinde grăbită și imprecisă mâinile generalului. Erau atât de reci, încât se infioră. Contactul mâinilor ei calde cu acea piele rece și aspră era mai diferită decât alte dăți, dar la fel de plăcută. Încearcă să îi strige numele, sperând să îi zărească puțin privirea, însă bolnavul rămânea în aceeași stare de amorțeală. El doar zâmbea, cu colțurile gurii de-abia ridicate. Și era ceva blând și iubitor în acel zâmbet. Doctorul privea întreaga scenă surprins. Dezmeticindu-se, se aproprie de femeie și o desprinde, din greșeală cam brutal de rănit. O ține ferm de umeri și îi șoptește câteva vorbe la ureche, apoi se îndreaptă, suspinând către șirul de paturi.