Totul începe cu un nimic. Un gol, o lipsă, o liniște care este distrusă de un haos. Acesta era întreținut de lupta nesfârșită dintre Lumină și Întuneric. Nu aveau o formă, nici un suflet, erau spirite care n-au cunoscut nimic altceva decât război și dorința de a se doborî reciproc. Nici măsura timpului nu exista ca această luptă să aibă un început și un sfârșit. Era continuă, singurul scop alor celor două puteri.
Nu era dată în care una dintre ele să fi câștigat. Odată ce una era în avantaj, roata se răsturna și cealaltă avea puterea. Și apoi din nou și din nou același proces circular.
Mișcările lor le-au unit într-o sferă rapidă, până ce cele două s-au contopit și au devenit un total, un întreg. Rotirea lor era atât de puternică și rapidă încât parcă stăteau într-un loc, însă aceasta a provcat explozia lor, crearea unei noi puteri, copil al celor două. Această putere era copleșită de Întunericul și Lumina care își continuau lupta în interiorul său, astfel încât nu a avut altă optiune decât să îi separe. Printr-o fâșie subțire materială a separat Lumina de Întuneric, binele de rău, viață de moarte. Pentru a nu lăsa scăpare, prinse Întunericul într-o sfera din acea fâșie, iar Lumina o lăsă în exterior. Pe când Întunericul trăgea înspre el fâșia ce îl acoperea, în dorința de a o asimila, de a o înghiții, Lumina o trăgea, deasemenea la ea, pentru a menține Întunericul în închisoarea lui. Copilul celor doi era Pacea, rezultatul luptei neîncetate, și totodată ce le lipsea celor două. Însă din acea explozie mai răsări un spirit, cel al Războiului, care ieșise din centrul Întunericului abia după ce el a fost închis. El și-a ținut fiul înăuntrul său, nesuportând ca cineva să fie mai puternic decât el, însă odată învins, Întunericul i-a dat drumul, pentru a se răzbuna pe fratele lui, zeul Păcii. Cât timp acesta se lupta să crape fâșia materială, astfel încât să iasă, Pacea îi ceru repede ajutor Luminii, știind că fratele lui va putea ieși. Astfel, Lumina îi dădu puterea sa copilului, însă nici nu apucă bine să o simtă, căci zeul Războiului se năpusti asupra lui. Greșeală Păcii a fost că a avut încredere și a încercat să-și oprească fratele cu vorbe liniștitoare, astfel încât să ajungă la o înțelegere, însă firea răzbunătoare a celuilalt zeu l-a împins în a-și omorî fratele, cu tot cu puterea luminii.
Deodată se întunecă. Totul dispăru din nou. Numai Întunericul își știa prezența. Copilul său, Războiul, singurul rămas, veni glorios înspre tată, însă acesta îl înghiți înapoi pentru a-și lua doar pentru el puterea. Firea lui orgolioasă, egoistă și încrezută l-a lăsat singur. Credea că va fi cel mai puternic și cel mai fericit. Însă cu cine se compara? Care era punctul de referință? Cum își putea da el seama de fericirea și menirea lui fără un scop, fără cineva lângă el? În tot acel întuneric nici măcar pe el nu se putea vedea.
Lumina revine. Întunericul realizează greșeală făcută și o aduce înapoi din propriul său interior, din centrul său de putere. Odată ieșită, Lumina și Întunericul formează din nou sfera primordială, de această dată nu din haosul războiului lor, ci din urmărirea reciprocă într-un sens circular. Cei doi realizează că nu pot trăi unul fără celălat, că pentru a se face lumină, mai întâi trebuie să fie întuneric, iar pentru a fi întuneric, trebuia să existe și lumină. Prin acea rotire au
învățat să se aprecieze, să găsească o armonie, însă cu trista realizarea că nu sunt făcuți să fie unul lângă altul, cu toate că existența unuia este crucială pentru celălat. Tot ce puteau face era să se privească din depărtare în timpul acelei rotații.
Pentru a -și consemna acest nou început, crează din nou o entitate, una cu atât întuneric în ea cât era și lumină, cu dorința de pace cât și de război, cu atât defecte cât și calități. Pe scurt, omul. Această nouă ființă a fost pusă pe acea fâșie de material ce îi despărțea, ce acum era nucleul celor două energii, și totodată sfera în jurul căreia își continuau rotația. Trebuia să-i dea energie, să-i facă viață una prosperă, așa că i-au oferit tot ce puteau mai bun : Lumina a înălțat vegetația cu căldura ei, Întunericul a făcut adâncituri în acea fâșie, acum numită Pământ, și le-a umplut cu apă, prin care omul putea să-și vadă reflexia, și totodată să-și umple corpul cu energie. Cei doi au continuat să dăruiască de la ei, până aceste mari puteri s-au transformat în două alte sfere mici din jurul Pământului : Soarele și Luna. Și-au dăruit și au dăruit până ce omul a avut tot ce era necesar pentru a crește, pentru a se dezvolta, cu ajutorul credinței în părinții săi.
Cu cât aceștia ajutau omul, cu atât se micșorau și le era din ce în ce mai greu să se vadă. Singurul moment în care cele două puteri primordiale se puteau întâlni era la apusul Soarelui, când Luna își face încet apariția după fâșia materială ce îi desparte.