Mitologia românească a fost influențată încă din fragede începuturi de caracterul poporului care o răspândea. Așezată strategic din punct de vedere geografic, având acces la toate resursele naturale și în cumpăna dintre Orient și Occident, Dacia avea să urmărească evoluția poporului său prin nenumărate atentate la identitatea sa națională. Însă, românii de azi sunt pe atât de încăpățânați și morbizi ca predecesorii lor. O amprentă a acestei trăsături din spiritul național este reprezentată de mitul mioritic, actual în mentalitate încă din vremea celor mai timpurii comunități pastorale și până în prezent. Mitologia noastră s-a situat întotdeauna în leagănul răscrucii dintre respectul orb în fața morții atotegalizatoare și sfruntarea unui destin nedrept sau lipsit de iubire. Iar acest caracter contradictoriu este surprins cu finețe în personajul mitologic al strigoiului.
Strigoiul este un spirit tulbure, înviat din mormânt în urma unui deces în circumstanțe violente, suicidale sau care a lăsat afaceri neterminate în lumea viilor. În funcție de regiune, strigoii sunt descriși cu mici variațiuni în abilitățile pe care le dețin: de la a se metamorfoza în animale, la invizibilitate, vrăjitorie, consumul de sânge uman, interferența în fenomenele meteorologice și răspândirea bolilor.
Am ales acest personaj mitologic drept favoritul meu deoarece consider că întruchipează spiritul românesc intrinsec, la care mă raportez în identitatea mea de român. Strigoiul este o făptură născută din violență sau din lipsa compasiunii, care se întoarce în lumea celor vii pentru a se hrăni cu viața acestora. Singurul scop al acestui personaj este de a se întoarce la a fi parte din comunitatea pe care a părăsit-o o dată cu moartea sa. Persoanele ce, ghicindu-i natura sângeroasă, urmează ritualul prin care este ucis spiritul fac acest lucru din compasiune nu doar pentru cei dragi lor, ci și pentru sufletul turmentat, prins între viață și moarte. Această creatură înfricoșătoare, cu rea voință, care ucide persoane inocente, a devenit un pretext pentru români de a-și arăta iubirea față de cei dragi prin curajul de a desfigura și de a profana mormântul cuiva pe care îl cunoscuseră, cu care trăiseră și care acum nu poate lăsa în urmă greșelile din timpul vieții. Ritualuri precum căsătoria de fațadă a tinerilor decedați burlaci sau tragerea în țeapă a bebelușilor morți nebotezați din frica de a deveni strigoi ilustrează spiritul brav, deși macabru al poporului român: moartea adevărată a acestor spirite pierdute este singurul lucru ce îi poate salva de la o eternitate de suferință și de la sentința de a o aduce și celor în viață; din păcate, acest lucru poate fi realizat doar prin cruzimea poporului asupra acestor creaturi.
Consider că strigoiul se încadrează în mai multe arhetipuri simultan: firea sa conectată cu vrăjitoria și accederea la o latură ascunsă a spiritului uman îl califică pentru arhetipul vrăjitorului; de asemenea, călătoria sa pe pământ în căutarea unei căi de a-și satisface regretele sau greșelile din timpul vieții poate fi asociată cu soarta călătorului, care urmărește satisfacția la nivelul sinelui.
Dintre toate abilitățile atribuite acestei creaturi, sunt de părere că invizibilitatea ar fi cea mai plină de oportunități în contextul vieții cotidiene. Deși absorbirea vitalității oamenilor prin a le bea sângele ar fi de folos în timpul perioadei examenelor care desenzitivizează ființa la cantități enorme de cortizol, invizibilitatea permite retragerea fără suspiciune din orice situație. Observarea caracterului uman ar deveni, de asemenea, foarte ușoară, trezind posibilitatea urmăririi unei persoane oriunde merge. Experimentele psihologice și conturarea personajului actoricesc ar deveni probleme ale trecutului.
În concluzie, strigoiul este personajul meu mitologic favorit datorită simbolisticii pe care o deține, dar și prin argumentul său viu către spiritul macabru al poporului nostru.