Vai! N-am spălat vasele

            De 3 zile-ncoace, gura nu-mi mai tace, ca să fac analogie cu o operă literară adânc tatuată în ADN-ul spațiului carpato-danubiano-pontic. De ce nu-mi mai tace gura? Pentru că sunt în urmă de vreo două săptămâni cu „house chores”, cum ar spune tânăra generație, sau pe vechi cu „trebile casnice”. Ba mi-a fost rău, o mica intoxicație alimentară de la un restaurant fancy care a avut tupeul să vină neprogramată, ba o oboseală că ajung târziu acasă, gen 18-20, și dorm deja pe mine, din astea de-ale vieții care se tot adună, ironic, ca rufele în teancul de spălat. Pentru mine, mic secret, și pentru multe alte colege de gen, presiunea acestor treburi pe care, dacă nu le fac eu nu le face nimeni, și pe care dacă nu le faci se adună și îți fac viața grea, în sensul că nu mai ai chiloți de purtat, furculițe de mâncat, unde să pui gunoiul și alte din astea, mă copleșește adeseori. Am încercat să-mi fac un plan, să dedic o zi acestor activități casnice, but life happened (în traducere directă, viața s-a întâmplat) și au apărut alte lucruri în program, evident mult mai importante și mai semnificative. Adevărul fie rostit până la capăt, pentru mine cam orice lucru e mai important și semnificativ decât datul cu mătura, ștersul budei și alte asemenea; cel mai probabil am provocat un anevrism persoanelor cu tendințe obsesiv-compulsive pe curățenie, dar nahhhhh „oamenii este diferiți”. Scopul acestei scrieri nu este o scrisoare de plângere de milă că mi-e greu să spăl pe jos cu periuța de dinți și că viața e nedreaptă că o ființă superbă și ravisantă ca mine trebuie să facă aceste activități ca toată plebea, nu! Am scris pentru că aseară am avut o revelație când m-am uitat la arta modernă din jurul chiuvetei mele (a se citi maldărul de vase nespălate; pun link cu o creație dintr-un muzeu de artă modernă care e la fel, doar că al meu era mai muncit https://www.artsy.net/article/artsy-editorial-ping-pong-pad-thai-rirkrit-tiravanijas-art-people ).

            Deși mă uitam de câteva zile la teancul care tot creștea precum Prâslea, într-o zi cât altele în 7 de mă apuca instant deznădejdea, aseară m-am uitat la el bucuroasă că era nespălat (cârcotașilor le zic din start că nu am fumat, nu am prizat, nu eram sub influența de substanțe de niciun fel). Ca să înțelegeți de ce, am să vă povestesc ziua mea de ieri. Sper ca cei despre care povestesc să-mi îngăduie, sub pelerina anonimatului, să împărtășesc poveștile.

            Ieri părea că e o zi normală, mi-am făcut ora de psiho în care am vorbit de Limbaj teoretic; practic, discuția a ajuns la funcția cathartică a limbajului și la ce înseamnă a ajuta un prieten când vrea să vorbească despre problemele lui, cum e ok și nu ești lipsit de empatie să spui că nu mai vrei să faci parte dintr-un film în care prietenul doar se plânge și face în continuare aceleași alegeri care l-au dus acolo, pentru că empatia este greșit înțeleasă și promovată de social media (dar asta în alt episod, că fac roman dacă încep). Apoi, a urmat o sesiune faină de terapie despre familie, care mi-a reconfirmat că, uneori, nu ești compatibil cu familia ta și asta e perfect ok, pentru că familia tre’ să ți-o iubești nu să-ți și placă.

            A venit la mine o fostă elevă, prietenă, discipol în ale psihologiei și am făcut o sesiune de învățare. Daaaa, mie îmi place să învăț, să fac scheme, ador tot procesul și cum, de-a lungul timpului, am descoperit singură tips&tricks prin încercare și eroare, iar acum faptul că pot ajuta și învăța pe alții să învețe mă entuziasmează peste poate. Mi se pare de râsul-plânsul că tot sistemul de educație se bazează pe învățat (care e total diferit de memorat) și totuși nimeni nu ne învață niciodată să învățăm. Lumea, universul, sistemul au pretenția să ne naștem știind să învățăm. Nu știu ce să zic, poate era instalat în soft la modelele mai vechi, dar acu׳ nu mai e, trebuie să-și pună o extensie care se găsește greu de descărcat. So, it was very satisfying!!!!!

            Am stat la Starbucks cu o cafea în mâna discutând cu o dragă prietenă de-ale mele care mi-a fost și elevă la un moment dat, dar niciodată doar elevă, care avea vești și povești din viața ei pe care le așteptam de când o cunosc, evenimente care m-au ținut cu sufletul la gură 10 ani, pentru că putea să fie nasol și aș fi fost lângă ea adunând bucăți din cele patru zări și așezându-le la loc cu lipici aurit ca în arta japoneză kintsugi și, în final, ar fi ieșit o minunată operă de artă trecută prin foc și lacrimi, dar nu a fost să fie așa. Povestea are un final fericit, povestea este una care merită scrisă, pentru că este o poveste extraordinară despre iubirea mamei care depășește orice, oricând, oricum și care ia forme care ne surprind mereu. Love you girl, very proud of you, thank you for allowing me to be part of it!

            Dacă credeți că asta a fost tot, you have another one coming, pentru că era abia ora 18. Eu am noroc în viața! Nu anunț pe această cale că am câștigat la loto și mulțumesc fanilor și îmi dau demisia, nu. Sunt cea mai norocoasă pentru că am noroc la oameni. Nu a existat în viața mea vreun moment în care să nu am oameni la un telefon distanță, nu a existat în viața mea experiență din care să nu câștig oameni faini pe care Creatorul să îi fi scos în calea mea, iar eu cred că acesta e cel mai mare noroc posibil în viață: Să ai noroc la oameni! Aveam o dilemă interioară despre care o să vorbesc pe larg tot în alt episod, așa că am sunat o prietenă și am rugat-o să fie vocea conștiinței, a rezonabilului, pentru că era o dilemă ce venea dintr-o rană veche, pe care o vindec de mult timp și pe care o voi vindeca atât cât va fi nevoie (pentru cei care cred că vindecarea e un proces în 5 pași care se termină, le zic doar atât: You’re funny!). Prietena mea, ca toți prietenii mei, este un om inteligent, empatic și perspicace; a știut exact ce să-mi zic pentru a ieși din tumultul emoțional care m-ar fi purtat ca o tornadă și din care mi-ar fi luat mult să mă ridic. Mesajul ei argumentat și pertinent a fost simplu și s-a întipărit repede în mintea care era în overthinking și în sufletul care voia să invalideze o iubire care mă salvase de multe ori: „Don’t read more into it than it is!”. Nu-i așa, nu pare mare brânză, e evident, ai fi putut și tu să zici, dar adevărul e că mesajul verbal e prea puțin din comunicare, 99% din puterea acestui mesaj este dat de tot ce este persoana care îl spune și relația care e între mine și ea. Thank you for being you for me when I need it!

            Mai am, dar promit că e ultima: primesc un telefon de la o adolescentă specială pentru mine, plângând. Ca orice adult care se respectă, m-am gândit că a murit cineva, că plângea cu sughițuri și nu reușeam să descifrez nimic. După câteva momente, fiind femeia puternică pe care o știu, s-a liniștit și mi-a spus o poveste tristă, în care adulți din viața ei o dezamăgiseră profund. Mai întâi, un medic care a uitat că orice aspect medical este atașată de un om, de o poveste, pe care nu îți permiți să ai aroganța să crezi că o înțelegi doar pentru că ochii tăi văd ceva și că orice om, mai ales un tânăr, vine cu emoție, cu sufletu-n gât spre tine ca medic, punându-și încrederea, uneori greu încercată, în mâinile tale, sperând că vei avea grijă de el, că îl vei ajuta să se vindece, să îi fie bine. Din păcate, aici, adultul a considerat că niște cuvinte tăioase și aspre ar putea s-o motiveze, însă ele au produs doar suferință unei copile care deja suferea, căreia deja îi era frică de un posibil diagnostic, care deja trecuse prin multe altele. Uneori, părinții nu știu să ne protejeze, fiind acaparați de propria vinovăție legată de problema pe care o au copiii lor, însă pentru copilul tău va fi dureros de fiecare dată când nu ești de partea lui. Nu, nu trebuie să fii părintele perfect, trebuie doar să îi arăți pe limba lui că îți pasă și că ești acolo necondiționat. Știu, toți părinții o fac deja, dar, de obicei, prinși cu viața, uităm să o și traducem pe limba lor: dincolo de oferit lucruri, oportunități, să le-o spunem așa, direct, în momente în care nu putem cu o baghetă magică să rezolvăm problema. Pentru că tot ce rămâne prin toată aventura asta numită viață este ceea ce iubim și cum ne-am simțit iubiți.

            Acum, spune-mi dacă mai contează vasele din bucătărie, rufele nespălate, toaleta nefrecată, covorul nemăturat! Pentru mine, să mă uit la vasele nespălate a devenit, aseară, o validare a faptului că fac ce trebuie cu timpul și resursele mele, că prioritățile mele sunt sănătoase și corecte. M-am culcat liniștită și am avut un somn odihnitor, în ciuda vaselor care mă bântuiseră în nopțile anterioare, pentru că vasele sunt un simbol al vieții mele trăite cu sens și în mod profund. Vă doresc o viață trăită la fel, cu sau fără vase nespălate.