Șerpii sunt o clasă a reptilelor, creaturi mici care se strecoară ușor sau creaturi mari, maiestuoase, letale sau inofensive. Mereu reci, ei au nevoie de căldura soarelui ca să poată supraviețui, și, pe cât de dependenți sunt ei de soare, pe atât de dependenți am fost noi, oamenii, să le căutăm un sens în existența noastră, dar aceasta este o privire trufașă a omului, dat fiind faptul că ei au existat cu mult înainte ca noi să fi existat. Am avut mereu sentimente diverse inspirate de șerpi, de la frica majoră că ne pot răpi doar în câteva ore cel mai important bun al nostru, viața, la o fascinație inexplicabilă, aproape mistică pentru grandioasele ființe învelite în mister.
De-a lungul timpului șerpii au trăit pe toate continentele lumii, în prezent fiind răspândiți pe tot cuprinsul pământului. Pentru că noi, oamenii, am început să ne dezvoltăm propriul sistem de credințe și să ne adunăm în societăți organizate, am căutat să le dăm o întrebuințare șerpilor, plăsmuind mituri despre ei, a căror origine a fost influențată de sentimentul primar resimțit de oamenii acelor vremuri pentru ei. Eu cred cu tărie că din acest motiv mai toate culturile lumii au diverse imagini ale șerpilor înrădăcinate în varii povești pe care se bazează religia lor.
Doar la o scurtă aruncare a privirii asupra Bibliei, cartea pe care se bazează Creștinismul, religia predominantă pe globul pământesc, se poate observa imediat recurența simbolică a șarpelui: „Șarpele era mai șiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu” (Geneza 3, 1). Capitolul continuă descrierea cu păcatul pe care Adam și Eva l-au comis, mâncatul mărului din pomul cunoașterii, ispita întinsă de șarpe, și, într-un final, se ajunge la pedepsirea atât a celor doi oameni, cât și a șarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat ești între toate vitele și între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieții tale să te târăști pe pântece și să mănânci țărână.” (Geneza 3, 14). Din aceste versete am conturat câteva idei despre modul în care văd creștinii aceste animale, care nu era una (…) pozitivă. Sentimentul lor primar nu era unul de fascinare și admirație, ci era dominat de frica și ura pe care le manifestau oamenii față de astfel de ființe, aceștia făcându-le motivul decăderii lor din Grădina Edenului și atribuindu-le simbolul răului suprem, care, prin manipulare și plăcere, se folosește de liberul arbitru și curiozitatea greu de stăpânit a oamenilor și îi determină să scoată la iveală tot ce este mai rău în ei. Pentru creștini, șarpele este însuși chipul diavolul, chipul conducător al Infernului, cel care își atrage noile victime prin otrăvirea sufletelor și a minții celor fără de credință sau slabi în fața ispitei, și prin influențarea lor spre săvârșirea de păcate. Sunt de părere că ei îl privesc ca pe un rău suprem deoarece în acesta trăiește și curge prin vene ideea că lumina este cea care te va salva în timp ce întunericul este cel care te va damna și, cum șarpele este negru în principal și este una dintre creaturile mai viclene ale naturii, s-au gândit să le asocieze într-un mod care îi face șarpelui o defavoare. De asemenea, observăm că în lumea creștinilor, șerpii sunt ființe imorale, cele mai periculoase dintre creaturile pământului, care, prin sufletul lor înnegrit, vor să îi tragă și pe alții în jos odată cu ei, și vor să îi facă să sufere fără niciun motiv. În plus, șarpele este asociat și cu haosul care vrea să distrugă echilibrul creat de Dumnezeu. Eu nu privesc lucrurile în acest fel și consider că acești oameni erau într-o paranoie continuă din cauza păcatelor atât de varii care le puteau face, și au căutat să își exprime aceasta frică de ei înșiși prin metafora șarpelui, care reprezintă însăși natura schimbătoare a omului și multiplele fețe pe care fiecare dintre noi le are.
Mutând privirea spre cultura vechilor nordici și a anticilor egipteni, în mod asemănător, șerpii joacă rolul celor care voiau să înceapă o apocalipsă, distrugând lumea cu puterea și măreția lor alimentată de haos și rău. În lumea miturilor scandinave, cel mai relevant exemplu apare în cadrul Ragnarök-ului, războiul care a adus sfârșitul lumii, atunci când Jörmungandr, un șarpe de apă atât de mare încât înconjura Midgard-ul, lumea oamenilor, și una dintre principalele cauze ale apocalipsei, se ridică din aceste ape, inundând tărâmul oamenilor și pornind la luptă împotriva zeilor. Aceștia vor aduce sfârșitul vechilor zei și vor distruge aproape toate cele 9 lumi ale Yggdrasil-ului. Acest șarpe se spune că, atunci când deschidea gura, venin atât de concentrat se revărsa din ea, încât chiar și simpla lui atingere de către un muritorîi aducea sfârșitul. Dacă ne coborâm privirea în miturile egiptene, Apep, șarpele demon care trăia în apele primordiale din care s-au născut toți zeii marii ai Egiptului, așteaptă să distrugă Barca Solară, condusă de Ra, Soarele, alături de alte rude ale sale, cu scopul de a răpi Soarele de pe cer și de a putea începe apocalipsa pe Pământ. Dar, de fiecare dată când Soarele răsare, egiptenii respiră ușurați știind că Ra a reușit să treacă din nou de șarpele care amenință existența atât a lor, cât și a celorlalți zei. Singura metodă prin care aceștia vor reuși să învingă demonul șarpe și armata sa care putea să distrugă omenirea era ca oamenii să-și pună credința în zeul Soare.
Din punctul meu de vedere, consultând aceste două mituri, sentimentul de ură pe care îl aveau creștinii este preluat de la egipteni și perpetuat mai departe scandinavilor, acestea având un font comun, ura și frica pe care o dețin față de creaturile acestea acoperite de mister. Tind să cred că frica aceasta a pornit de la neînțelegerea corpului uman pe care o avem noi astăzi. Pentru un egiptean să fie mușcat de o cobra regală însemna o moarte chinuitoare, pe când în zilele noastre există o gamă variată de metode prin care un om care a fost mușcat de un șarpe să fie salvat. Dacă la creștini șarpele juca rolul de chip al diavolului, un manipulator înnăscut, în cazul acestor două culturi șarpele juca un rol mult mai elementar și realist aș putea spune. În lumea lor, șarpele reprezintă un pericol de care trebuia să te ferești cu toată ființa ta, dacă nu voiai să ajungi ca în cazul miturilor, simple oase în pământul ars de focul răului. Sunt sigur că aparenții distrugători de lumi din aceste mituri sunt doar o simplă metaforă care reprezintă necredința și pericolele ei în cadrul societății și culturii de care aparțineau. În cazul nordicilor, necredința în proprii zei, din cauza creștinizării care a forțat o mare parte a populației să se convertească la riturile, așa-zis păgâne, duce la trezirea șarpelui și ulterior distrugerea aproape completă a lumii așa cum o concepeau ei. În cazul egiptenilor, doar credința în puterea soarelui putea face ca el să răsară în fiecare zi. Credința în aceste cazuri era maestrul care reușea să ferească lumea de pericolele ei, iar dușmanul ei principal este fix sora ei opozantă: necredința haotică este reprezentată, ferm convins fiind, prin șarpe, care, prin veninul lui atât de potent și prin ușurința cu care se strecoară în sufletele oamenilor,are puterea de a distruge echilibrul greu creat de oamenii societăților respective.
În schimb, dacă privim spre estul ezoteric, în cultura indienilor, șarpele reprezintă opusul tuturor crezurilor și simbolurilor vestice: aceștia venează șarpele și îl văd ca pe o binecuvântare. În cultura hindusă, există o mulțime de zei asociați cu șerpii sau chiar sunt șerpi în sine celebrați de-a lungul anului, dar în special de Nag Panchami, când acestora li se oferă ofrande. În principal, există două mituri care, în viziunea mea, susțin această idee, potrivit căreia șerpii sunt văzuți altfel decât în culturile vestice, aceștia fiind simboluri ale înțelepciunii, ale devotamentului și ale protecției. În Purane, unele dintre textele sacre ale hindușilor, se găsește un episod important numit Samudra Manthana care descrie legenda în care Vasuki, regele șerpilor, este legat de Muntele Mandara cu scopul de a fi folosit atât de Devas, cât și de Asuras pentru a obține imortalitatea, dar, odată cu obținerea elixirului, este eliberată o otravă atât de potentăîncat ar putea distruge tot ce a fost creat vreodată, numită halahala. Shiva, zeul distrugerii a ales să consume această otravă înt-un act de sacrificiu și prezervare a creației, dar, în loc să o înghită, acesta o ține în gât, fără a o ingera, astfel evitând iminenta moarte. Vasuki, într-un act de devotament și bunătate, alege să se încolăcească în jurul gâtului zeului cu scopul de a-i oferi acestuia răcoare la nivelul gâtului, dat fiind faptul că otrava îl ardea, și ajutându-l să o mențină doar acolo, fără să se scurgă mai departe în stomacul zeului.
Eu sunt de acord cu privirea elevată pe care indienii o au asupra șerpilor, deoarece sentimentul care i-a determinat să scrie despre ei nu este doar naturala frică, ci intelectuala fascinație. Mi se pare că indienii, care au avut contact cu șerpi veninoși mult mai mult decât vesticii, paradoxal, sunt mult mai deschiși la a înțelege această creatură maiestuoasă. În opinia mea, acest mit se bazează pe comportamentul real al șerpilor, aceștia ajutând oameniisă scape de rozătoarele care ar putea distruge culturile, astfel protejând însăși cultura care s-a dezvoltat de-a lungul subcontinentului indian. Pe lângă această idee, tind să cred că șerpii reprezintă, de această dată credința, privirea antitezică pe care le are Vestul. Creaturile veninoase sunt din nou utilizate ca o metaforă, chiar o personificare, și, în viziunea mea, reprezintă omul credincios, care prin sacrificiile făcute pe parcursul vieții în numele credinței va avea un loc lângă Shiva, unul dintre cei mai puternici zei ai culturii hinduse, și vor avea parte de binecuvântarea lui spirituală și intelectuală.
Un alt aspect al culturii indiene îl reprezintă perechea ichchadhari naag și ichchadhari naagin care sunt șerpi mitologici binecuvântați de Shiva cu o formă umană și abilitatea de a se putea metamorfoza. Aceste creaturi sunt reprezentate de naja naja sau cobre indiene care au practicat tapasya(penitență) timp de 100 de ani ca semn al devotamentului față de Shiva. Acest fapt presupune că timp de 100 de ani, ei nu au voie să facă niciun rău altora și, ca binecuvântare, zeul le dă abilitatea de a se transforma în oameni și, totodată, o viață prelungită mult. În principal, ei își aleg partenerii pe viață și, dacă unul dintre aceștia este ucis, partenerul sau partenera va căuta razbunare pentru moartea celuilalt și apoi își va sacrifica trupul pentru a se reuni cu partenerul sau partenera mult iubit/ă. Acest mit consider că ajută exponențial la clarificarea înțelegerii hinduse asupra șerpilor. Îmi place să gândesc că mitul perechii divine provine din însăși natura șarpelui, care își protejează feroce ouăle, și în mod direct specia, și care sunt devotați unii altora. Dar cel mai important aspect, cred eu, care a creat o asemenea diferență între Est si Vest este înțelegerea esticilor că acest animal nu va ataca niciodată oamenii decât dacă îl provocăm sau îl facem să se simtă amenințat. Pot afirma cu certitudine că hindușii au utilizat metafora șarpelui în acest caz ca exemplu al unei căsnicii ideale, demne de urmat, creându-și un reper din însăși natura înconjurătoare, pentru a-i ajuta în călătoria lor prin viața care a venit fără vreun tip de instrucțiuni, înafară de textele sacre.
După cum se poate observa, cele două viziuni sunt clar diferite și reprezintă aspecte contrastante ale șerpilor, fiecare dintre culturi alegând să reprezinte în miturile lor doar anumite calități sau defecte. Fiecare cultură alege să interpreteze aceasta creatură mitizată în diferite moduri în funcție de sentimentele pe care le au față de eași toate interpretările sunt inspirate din trăsăturile reale ale acestora. Deci, șerpii definesc o anumită complexitate similară celei umane pe care nu multe alte animale o dețin. Însăși variația aceasta de mituri și credințe arată cât de complexă poate fi această ființă, diferită de om din punct de vedere biologic, dar asemănătoare cu el din punct de vedere al comportamentului. Dar oare nu tocmai noi, oamenii, care am căutat să explicăm această creatură încă din cele mai vechi timpuri, suntem, de fapt, cei despre care se vorbește în mituri? Oare nu noi, oamenii care distrug lumea și cei care o creează, oamenii devotați și cei lipsiți de crez, oamenii care fac bine și cei care fac rău, căutăm o reflexie a caracteristicilor noastre într-o ființă, care inspiră aceleași sentimente pe care le inspirăm și noi, care are aceleași calități și defecte ca și noi? Noi suntem cei care au atribuit roluri negative sau pozitive șerpilor în sine sau aceștia sunt doar tot o simplă metaforă, un mod mijlocit de exprimare al oamenilor antici, ca un reper pentru noi, descendenții lor? Îmi place să cred că, poate, fiecare dintre miturile care aduc șerpii în discuție nu se referă de fapt la șerpi propriu-zis, ci la natura umană. Totodată, noi suntem cei care i-au atribuit acestei creaturi diferite caracteristici, deci noi suntem cei care au creat această imagine diversă și bogată unei creaturi solzoase învelite în mister, singura ființă care deține o ciudată asemuire cu flexibilitatea și complexitatea firii umane. Dar este la fel de posibil și ca eu să fi înțeles greșit atunci când am elaborat acest eseu, iar oamenii antici chiar să fi folosit imaginea șarpelui în miturile lor doar pe fundația faptului că acesta este o creatură des întâlnită în natură și, fie s-au simțit speriați de aceasta, fie fascinați. Eu consider că în orice aparență există și esență, așa cum în orice simbol sau personaj există un înțeles ascuns. În cazul nostru, șarpele care reprezintă însăși omul și natura lui extrem de complexă.