Conceptul de Aletheia este strâns legat de ideea de adevăr și dezvăluire. În greaca veche, “Aletheia” înseamnă literalmente “neascundere” sau “dezvăluire”.
Înţelegerea termenului Aletheia, presupune înțelegerea termenului de anamnesis, pe care îl găsim în mai multe dintre dialogurile platoniciene.
Aletheia poate însemna, printre altele, „fără uitare”, fiind un atribut al memoriei (Mnemosyne).
În dialogul Menon, pornind de la tradiţia mantică şi ajungând la poeţi şi poezie, adică la tot ce înseamnă „act inspirat”, Platon ajunge la concluzia că sufletul este nemuritor şi că, în decursul timpului, a suferit numeroase reîncarnări, prin urmare, datorită experienţelor nesfârşite a devenit omniscient.
Pornind de aici şi dorind să arate în mod concret, prin experienţă, ceea ce susţinea la modul teoretic, Socrate pune anumite întrebări unui sclav al lui Menon care nu părea a şti nimic altceva decât limba greacă. Graţie tehnicii „moşitului”(maieutica) sclavul analfabet reuşeşte să demonstreze o teoremă geometrică. Şi cum toate răspunsurile aparţin sclavului, Socrate trage concluzia că toate aceste cunoştinţe ar fi preexistat în intelectul acestuia, demonstrarea teoremei nefiind altceva decât un proces de reamintire (anamnesis).
Această temă a „reamintirii”(anamnesis) se regăseşte şi în Phaidon unde Kebes ne spune că oamenii întrebaţi cu un anume meşteşug „află singuri toate lucrurile aşa cum sunt”. Prin urmare, dacă ştiinţa şi raţiunea necesare nu ar fi fost preexistente, omul nu ar fi reuşit niciodată să le „redescopere”. Prin urmare, a învăţa nu este altceva decât a ne reaminti.
Anamnesis nu este un simplu proces de reamintire ci, mai degrabă unul de re-creaţie, unul în care individul trece de la potenţă la act, printr-un mod de cunoaştere care se află perpetuu în act (anamnesis). Legătura cu modalitatea de a re-crea lumea specifică „stăpânătorilor de adevăr” nu poate fi evitată, Aletheia fiind re-crearea lumii, a existenţei, a actului prin intermediul memoriei. Acest anamnesis nu este decât „uitare fără uitare” adică înstăpânirea perpetuă a memoriei.
Pentru Platon, adevărul nu este doar o simplă corespondență între gândire și realitate, ci un proces de dezvăluire a esenței lucrurilor. Această esență este legată de lumea ideilor sau formelor, care sunt perfecte și imuabile, spre deosebire de lumea sensibilă, care este în continuă schimbare și imperfecțiune. Adevărata cunoaștere este de fapt re-cunoașterea identității profunde a lucrurilor.
Alegoria peșterii din Republica este un exemplu central în explicarea conceptului de Aletheia. Platon descrie modul în care oamenii sunt prizonieri ai percepțiilor lor limitate și cum adevărul (Aletheia) este dezvăluit doar printr-un proces de iluminare și educație filosofică.
Mitul înfățişează modul în care omul trebuie să parcurgă treptele unui urcuş, plecând de la captivitatea şederii sale în peşteră la deschisul luminii.Fiecare treaptă presupune o etapă a ieşirii din ascundere.
Etapele alegoriei:
1).statu-quo-ul: sclavia sau prizonieratul ignoranței, al opiniei (din lumea senisibilă);
2).eliberarea sau smulgerea din lanțurile iluziei;
3).ascensiunea sau evoluția deloc facilă în cunoaștere;
4).întoarcerea sau revenirea formatoare, cu scopul de a transmite și altora bucuria cunoașterii Adevărului (Ideii).
Aventura platoniciană a cunoașterii relatată în mit poate fi considerată, fără a greși, povestea fiecărui om: ne naștem și creștem, prizonieri ai prejudecăților, ai stereotipurilor și ideilor preconcepute pe care le preluăm, fie și involuntar, din mediul familial, social, din mass-media etc. Și totuși, la un moment dat suntem eliberați, prin eforturile noastre educative, prin „complicitatea” celor care ne ajută să creștem, să ne dezvoltăm (fie ei membri ai familiei, prieteni, profesori, preoți sau pastori…). Începem să evoluăm, opiniile noastre devin mai robuste, mai apropiate de adevăr, mai credibile pentru că dobândesc temeiuri, justificări, greutate sau substanță.
Platon distinge între opinie (doxa), obținută prin simțuriși știință (episteme), realizată prin rațiune. Opinia exprimă lucrurile individuale și este eronată, pentru că aspectele individuale, fenomenale sunt schimbătoare. Știința exprimă esențele lucrurilor și este adevărată, adevărul însemnând dezvăluirea (aletheia) acestor esențe.
Din abundența de idei pe care le transmite povestea înțeleptului antic, două merită evocate: 1. avem nevoie de ceilalți pentru a evolua în cunoaștere, nu ne putem elibera de ignoranță singuri; 2. o dată aflați mai aproape de adevăr, trebuie să dăruim la rândul nostru din cunoștințele și competența, din abilitățile noastre, cu riscul de a fi ridiculizați sau stigmatizați.
Semnificațiile pe care termenul de „cunoaștere” le dobândește la Platon sunt: eliberare sau dezlegare, vindecarea de „lipsa de minte”, răsucire sau întoarcere către Adevăr, corectare a privirii, artă a dialogului (erotetică).
Adevărul este astfel un proces de dezvăluire a formelor ideale, care sunt accesibile doar prin intelect și educație filosofică.
Cunoașterea nu este egală cu aflarea adevărului, cunoașterea este drumul care în mod virtual conduce spre un foarte depărtat adevăr, schimbător și el.
Rămâne însă întrebarea: noi chiar dorim cu adevărat să cunoaştem lumina… Suntem captivi propriilor convingeri, suntem prizonierii rutinei şi ne e teamă de lumină, pentru că ea, lumina, va scoate la iveală ceea ce nu vrem să vedem şi să auzim.
Adevărata ignoranţă nu este absenţa cunoaşterii, ci refuzul de a o dobândi.