Între toate cărțile teribil de îndemâbatice în a portretiza atrocitățile celui de-Al Doilea Război Mondial, prin ce se distinge o nuvelă atât de mistică prin titlul ei care nu dezvăluie adevăratul scop al acesteia?
Omul în căutarea sensului vieții este un text în care se reîntregesc teoria și practica: memoriile naratorului servesc atât ca pretext, cât și ca explicație prefațând scurta descriere a practicii logoterapiei. Autorul, supraviețuitor al lagărelor de exterminare naziste, retrăiește realitatea debusolantă, dureroasă și plină de angoase a prizonierilor evrei din lagăre. Componenta memorioalistică circumscrie cele mai importante secvențe din timpul celor 3 ani petrecuți în lagăr. Totodată, naratorul dezvoltă implicațiile filosofice și baza psihologică a comportamentului ”prizonierului de lagăr”. Cele trei stări prin care trece exponentul acestei tipologii – intrarea în lagăr, disperarea de a se agăța de dorința de a trăi, respectiv, realitatea după eliberare – sunt conturate în mod complex, prin raportare la sine și la ceilalți, care conturează imapginea mentalității din prizonierat a evreului. Lipsa distincției clar-stabilite dintre amintire și meditație filozofică conferă impresia deziluziei în care trăiau captivi deținuțoo, a depersonalizării atât de puternice încât gțndurile se contopesc, se transfigurează din vorbe în imagini, din imagini în sunete, sunetele devin vis, visul devine emoție-
Emoția e întreruptă de strigătul unui Kapo.
Este ora 5 dimineața. Ninge.
Prizonierii apți sunt așteptați să se încoloneze pentru marșul către calea ferată la care sunt forțați să lucreze.
Prizonierii sunt biciuiți, îmbrânciți și degradați pentru că s-au lăsat așteptați.
Următoarea dimineață, visul este încă și mai scurt, iar coloana așteaptă afară la a cincea bătaie de ceas.
Deși cruță imaginea crunta a atrocităților fizice comunp în memoriandumurile despre Holocaust, nuvela surprinde prin portretizarea turmentului ”prizonierului de lagăr”, neîncetat și ”nelimmitat” în lipsa promisiunii pentru libertate, fie și îndepărtată.
Sfâșietoare, cartea Omul în căutarea sensului vieții socotește suferința prizonierului de război drept motiv suficient, dacă nu și unic, pentru care acesta să nu renunțe la viață. Dacă viața obbișnuita i-ar permite iubirea sau autoîmplinrea ca sens alternativ al vieții, lagărul le demitizează și le demaschează suferința intrinsecă.
Una dintre secvențele cele mai apăsătoare, în opinia mea, este fuga din fața frontului germano-rus. Într-o intervenție a Crucii Roșii, protagonistul și amicul său rămân, accidental, afară din penultimul camion care fusese trimis să escorte prizonierii afară din calea frontului care se apropia de lagăr. Cei doi sunt forțați să rămână în urmă, așteptând sosirea ultimului camion și sperând ca bătălia nu îi va ajunge. După ce scapă cu viațtă, la mai multe săptămâni de la acest episod, naratorul și amicul său află soarta adevărată a prizonierilor care ”scăpaseră” din lagăr. Pozele cu camarazii lor arși de vii la o locație nu departe de cea în care se aflaseră îl împing pe narator să asocieze incidentul cu povestea ”Moartea la Teheran”, unde un persan bogat află că servitorului lui – căruia îi permisese cu generozitate să se întoarcă acasă la Teheran pentru că Moartea îl amenințase – îi fusese dintotdeauna scris să piară la capitală. Prietenii noștri, care credeau că porniseră într-o călătorie spre libertate, sfârșiseră de fapt arși de vii în bărăcile acelui lagăr. Corpurile lor parțial carbonizate erau recognoscibile în fotografii. Mi-am amintit din nou de ”Moartea la Teheran.”