De mult, când puține planete se aflau împrejurul Soarelui, pe când acesta era o nouă stea pe cer, două astre din constelații diferite au apărut: Hibiscus și Sorbus. În ciuda distanței considerabile de 100.000 de ani lumină, cei doi au crescut la caldura distantă a celuilalt. Se priveau la început cu un aer copilăresc, însă apoi au descoperit că pot fi mai mult decât simplii prieteni. Întâlnirile celor doi nu puteau exista. Nu avea cine să le ia locul în constelații, așa că vorbele dulci și le spuneau prin intermediul meteoriților rătăciți și a cometelor. Calea Lactee le-a devenit nu numai casă, dar și un loc de refugiu pentru povestea lor de dragoste.
Timpul trecea iar, fiindcă stelele îmbătrâneau, știau că se vor stinge curând, iar fiecare zi la distanță era o zi pierdută. Dorința de a sta aproape devenea din ce în ce mai mare, astfel că Hibiscus și Sorbus au decis să fugă din grupările lor de astre și să construiască un loc pe care să îl numească amândoi „acasă”, un loc unde puteau fii liberi, unde puteau să trăiască o eternitate în compania celuilalt, așa că au ales un asteroid la distanță egală de cei doi pe post de refugiu.
Odată ajuns, deoarece provenea din constelația care venera apa, Scorbus a picurat cațiva stropi din aceasta, apoi a suflat praf de stea peste ei, și s-au răspândit pe toată suprafața sferică a asteroidului, formând un corp lichid, ce mai tarziu a luat denumirea de Ocean Creator, primul și cel mai important dintre toate. Îndrăgostiții s-au instalat în Ocean, în centrul acestuia, pentru a putea avea grijă de totul din jur.
Deoarece Hibiscus era atât de fericită și plină de bucurie lângă iubitul ei, din ea s-au născut plantele, partea verde a planetei. Flora era dominată de ea, atât cea marină cât și cea terestră, căci steaua a format și pământul, prima insulă numindu-se, mai apoi, Scorbisis, ca un omagiu adus celor doi creatori.
Hibiscus și Scorbus trăiau acum unul în extensia celuilalt, lucrând pentru a dezvolta noua planetă și pentru a o face un loc unde totul era născut din iubire, frumusețe. Fiecare a luat o formă umanoidă, cum o știm și noi astăzi. Puteau sta atât pe uscat cât și în apă, fiind creatorii lumii, având libertate să facă tot ce doreau.
Din uniunea lor s-au creat animalele, peștii, păsările, fiecare având formă umană, dar cu proprietatea de a se preschimba. Pentru că devenise prea solicitant să aibă grijă de totul, Scorbus și Hibiscus au desemnat câte un conducător pentru fiecare zonă: apa a fost condusă de către Carassius, aerul și păsările de către Tyto, viețuitoarele terestre de către Canis, iar plantele au rămas în grija lui Hibiscus. Fiecare dintre copii a plecat din cuibul părintesc, iar Scorbus și Hibiscus au creat astfel omul, pentru a avea mereu pe cineva aproape de ei, fiind dependent de totul din jurul său, dezvoltându-se datorită fraților și surorilor sale. L-au înzestrat și pe acesta cu abilitatea de a își schimba forma, însă nu cea fizică, ci aceea spirituală.
Astfel, după mii de ani de aranjare și perfecționare a locului, planeta a luat numele de Scorbisis, asemenea primei bucăți de pământ apărute. Omul s-a dezvoltat, a ajuns să se întreprindă singur, însă cu ajutorul spiritual al părinților, care s-au retras în adâncurile pământului, pentru a se bucura, în continuare, de creația lor, trăindu-și eternitatea împreună, știind că au făurit o lume din iubire și atenție, un loc unde armonia domnea peste tot, datorită spiritului de familie puternic impregnat în inima și mintea fiecărei viețuitoare, cei doi așteptându-și, cu brațele deschise, copiii să se întoarcă de pe Scorbisis înapoi în brațele lor, la origine, pentru a trăi veșnic alături de ei.