Acest nu știam care pare să exonereze, să elibereze, să justifice, să scuze, să încarcereze. Îți crează iluzia neasumării, te scapă de aici și acum repede, de o vină, un disconfort imediat, dar plătești scump și în rate pentru această scăpare.
Cum plătești? Prin faptul că cedezi puterea și nevoia de a știi. Pare normal, natural, firesc, să nu știi și mai ales iluzia că e normal, natural, firesc să rămâi așa, în „nu știu”.
Plătești în rate, de fiecare dată, cu cedarea nevoii de a știi, pentru că firescul de a nu știi, te face să nu mai aibă sens să îți consumi resurse să știi. Normalizarea a lui „nu știu„ ne face proști, ne lasă în ignoranță și când un gând golaș și rătăcit vine să zică „Poate ar trebui să știi.” Îi dai iute una peste bot în economia ființei tale și zici „Lasă-mă că nu-mi trebuie să știu!”.
La origine „nu știu” a fost o invitație la acțiune, la pornirea spre „a știi”, a fost un act de onestitate și asumare, un prim pas spre cunoaștere. Dar în timp a suferit această pervertire a normalizării, a firescului în nefiresc. Acum a devenit un scut al ignoranței, care deși greu și ruginit, este folosit în apărarea confortului de a „nu știi”.
E normal să știi, iar în acest demers etern și infinit, primul pas firesc e să știi că nu știi, ca apoi să vrei să știi, să poți să știi, să îți trebuiască să știi, să devii ce știi. Iar acest demers să fie la fel de firesc, normal și natural ca respirația.
Eu consider că textul evidențiază pericolul transformării lui „nu știu” dintr-un punct de plecare spre cunoaștere într-o scuză pentru ignoranță. Autorul subliniază cum normalizarea necunoașterii ne face pasivi și renunțăm la dorința de a învăța. Mesajul final este un îndemn clar: a ști trebuie să fie la fel de firesc ca respirația.