O piesă arhaică, ieșită din comun, aproape lipsită de orice acțiune și totuși înfășurându-se în jurul suflării cititorului precum un anaconda al suspansului, „Cei șapte împotriva Tebei” este o tragedie din anul 467 înaintea erei noastre, a treia parte a trilogiei lui Eschil asupra vieții lui Oedip. Întreaga piesă constă în dialogul contradictoriu între personaje, remarcându-se caracterul static al firului narativ. Dimensiunile piesei – 39 de pagini – care par înșelătoare la început, încep să capete sens odată cu progresul acesteia.
Intriga piesei este simplă: Eteocles, fiul lui Oedip, conducătorul Tebei, trebuie să opună rezistență celor 7 atacanți la porțile orașului. Pe măsură ce Mesagerul îi prezintă conducătorii armatelor ce se apropiau, Eteocles alege câte un campion pe măsura fiecăruia care să îi țină piept. Atât portretele inamicilor, cât și cele ale campionilor sunt conturate într-o manieră dramatică, hiperbolică, oglindindu-i drept personaje legendare, de proporții și simbolisme epice. Al șaptelea turn al Tebei este atacat de către Polinice, fratele lui Eteocles, pe care îl înfruntă el însuși, cei doi împlinindu-și reciproc destinul de a muri la mâna fratelui. Finalul piesei constă în discuția dintre Antigona și Ismena – surorile celor 2 frați – și Herald – cetățean al Tebei – despre ritualurile funebre pentru cei doi fii ai lui Oedip.
În ciuda lipsei acțiunii vizibile pe scenă, opera transmite un o profundă atmosferă teatrală. Descripțiile concentrate pe frumosul grotescului campionilor și disputa perpetuă între Eteocles și Corul de femei transmit sentimentul iminenței atacului asupra Tebei: monologurile se vor sfârși, contradictoriul va erupe în furie, frumosul portretelor acestor personaje bestiale va fi înfrânt de realitatea războiului. Cu fiecare monolog al Mesagerului, cu fiecare numire a campionului ce va fi trimis să lupte în numele cetății, finalul scurtei piese se apropie, iar războiul dureros de aproape nu a fost întruchipat în nicio scenă. Cu chemarea la luptă a lui Eteocles, momentul așteptat își face, în sfârșit, apariția: scena bătăliei. Sau mai degrabă, cântul Corului condamnând vărsarea de sânge și impulsivitatea prințului Tebei în locul acesteia. Odată cu vestea morții celor 2 prinți în luptă, tonalitatea textului se modifică dinspre dimensiunea epică, simbolică, către sumbrul dramatic. Dintre cele două surori, doar Antigona luptă pentru înmormântarea fratelui dizgrațiat, fiind mustrată și amenințată pentru asta.
Această piesă a lui Eschil m-a surprins la fiecare pagină. Deși anticipasem o multitudine de scene de bătălie, întrerupte doar de monologurile filosofice ale Corului, piesa se stabilește încă de la început drept o reprezentare statică, concentrată pe mesajul subtextual al blestemului lui Oedip asupra fiilor săi. Maniera în care Eschil construiește imaginea atacanților Tebei aduce aminte de picturile antice grecești care întruchipează, prin mozaicuri delicate, frumoase, creaturi bestiale precum minotauri, zei furioși sau predicții tragice ale Oracolului din Delfi. Recomand această lectură oricui este interesat de cultura antică elenă sau de tragediile antice, stilul neobișnuit de monolog în defavoarea acțiunii constituie un element de noutate între alte piese din același gen.
„Not even Zeus’s wrath sinking the earth before him shall be obstacle to his purpose The lightnings and the thunderbolts he likened to the sun’s warm rays at noontide. His device a naked man that carries fire, in his hands, ablaze, a torch all ready. In gold are letters that declare „I’ll burn the city” ”
„Either by death he’ll pay his nurture’s due to his own land or he will capture two men and City as depicted on the shield and crown his father’s house with the spoils of war on with another’s boast”