Iubirea este un sentiment pe care toată lumea l-a experimentat sau îl va experimenta măcar o dată în viață și, totodată, este singurul sentiment care nu poate fi definit cu exactitate. Este printre puținele emoții care se manifestă echilibrat de haotic, alternând între diferitele stări pe care ți le poate oferi iubirea, de la extaz la calm, de la furie la pasiune, de la durere la iertare, de la a fi consolat la a consola. Oamenii mereu au încercat să o definească și să o explice cât de bine au putut, dar nici măcar cei mai mari filozofi, scriitori și poeți nu au reușit întru totul să cuprindă această esență în simple cuvinte, putând doar să îi îndrume pe alții să găsească calea spre a simți ceea ce și ei, la rândul lor, au simțit. Unii descriu iubirea ca fiind cel mai frumos lucru care li s-ar fi putut întâmpla vreodată, iar alții ca pe cel mai dureros. Ea are multe fețe, și este cea mai ușor de exploatat slăbiciune a omului. Totodată, ea nu trebuie confundată cu dragostea, cele două nefiind sinonime. Așa cum acest concept există și în alte limbi, dragostea (sau cum ar zice indienii pyaar) este o manifestare mai simplă, nu atât de profundă, care poate fi și trupească, în timp ce iubirea (sau cum ar zice indienii ishq) este mult mai profundă și se bazează pe conexiunea și încrederea dintre cei doi oameni.
În general, când ne referim la cuvântul iubire, mai toată lumea se va gândi la iubirea de tip romantic. Dar eu sunt de părere că ea este mult mai diversă și mai complexă decât atât, pentru că iubirea nu se rezumă doar la un partener romantic, cu care vei sta toata viața în aceeași casă, veți avea copii și veți trăi ca un singur individ, ci ea este și despre sine, familie, despre prieteni, despre natură și altele. De aceea iubirea este un sentiment atât de frumos pentru că, prin complexitatea sa, ne arată faptul că ea este unică și subiectivă pentru fiecare dintre noi. Consider că nimeni nu poate spune că nu a fost iubit sau că nu a iubit vreodată pentru că ea este atât de versatilă, încât, cu siguranță acelui individ i s-a arătat iubire și a arătat iubire, doar că, poate, nu în modul convențional, standard. Această problemă am observat-o predominant în Vest, deoarece chiar și limbile pe care noi le vorbim nu permit o așa de mare varietate a acestui concept, limitându-l la câteva înțelesuri. Dacă aș lua prin comparație, limba engleză care conține un cuvânt pentru iubire cu sanscrita care are nouăzeci și două de cuvinte se poate observa o diferență clară între cele două, orientalii preferând să păstreze variile forme și inflexiuni afective ale acestui sentiment și concept întru totul, în timp ce la occidentali acest lucru a devenit unul mult mai rigid, poate chiar plat.
Iubirea romantică este un tip de iubire care se bazează pe principiul lui Eros și este construit pe manifestarea acesteia asupra unei persoane cu care vei știi și vei vrea să îți împarți toată viața. Acest tip de iubire, în opinia mea, este unul pur, plin de altruism, pentru că acum nu te gândești doar la sine, acum sunteți doi indivizi diferiți, care veți trăi împreună și care se vor cunoaște mai bine decât au fost cunoscuți vreodată. Așa cum spunea și H. Jackson Brown: „Iubirea este atunci când îți pasă de fericirea cuiva mai mult decât de a ta”. De asemenea, sunt sigur că iubirea romantică este extrem de specială și, în general, cea despre care se scrie cel mai mult. Toata lumea aspiră să aibă parte de o iubire așa cum este descrisă de Rumi: „Iubirea este un ocean de emoții, întunecat și adânc, dar plin de perle de lumină.” Aceasta am observat-o într-o sumedenie de mituri, care mi-au creat o idee generală despre ce înseamnă ea cu adevărat. Mitul androginului spune povestea celui care a fost cândva un corp cu două capete, patru brațe și patru picioare și a fost separat de către zei, astfel înjumătățindu-le inima și făcându-i ca mereu să-și caute perechea pentru a se putea reîntregi. Un alt mit ar fi cel al lui Radha și Krishna, în care respectivele avataruri ale lui Lakshmi și Vishnu se reîncarnează și formează cuplul care este considerat aspectul real al zeilor, fiind simboluri ale idealului în iubire. Ei sunt sursa de putere a celuilalt, Krishna se spune că vrăjește lumea înconjurătoare, dar el este vrăjit de Radha și, prin devotamentul și dansul lor, considerat pur și perfect, aceștia se unesc în cea mai puternică forță existentă, Radha-Krishna, aceasta fiind făuritoarea de iubiri, care poate să distrugă orice barieră și care reprezinta o aspirație pentru tinerele cupluri. Tot citind aceste varii mituri, mi-am conturat o idee (poate, adolescentină, poate prea romantică, dar a mea) despre ce înseamnă și ce presupune iubirea lui Eminescu.
Iubirea de sine este iubirea care se bazează pe principiul Philautia și constă în a te iubi pe tine însuți, dar nu într-un mod excesiv, cum este cazul în mitul lui Narcis, băiatul care s-a îndrăgostit de propria reflexie, ci într-un mod în care tu să te simți confortabil cu tine ca minte și suflet. Așa cum afirma și C. G. Jung, „Cel mai înfricoșător lucru este să te accepți complet”. A te accepta presupune, după părerea mea, să fii conștient de imperfecțiunile pe care le ai și să fii în acord cu ele, și presupune să-ți transformi defectele în atuuri. Iubirea de sine presupune din perspectiva mea să nu te mai afecteze comentariile altora adresate propriei persoane și este o îmbrățișare a unicității corpului și caracterului tău. De aceea oamenii care au o pigmentație unică a pielii au fost nevoiți să învețe să se iubească, pentru că la ei diferențele, și în ochii unora, defectele, sunt mult mai vizibile. Au trebuit să învețe să își accepte unicitatea și să o transforme dintr-o sursă de neplăcere și disconfort în mândrie: „Cea mai mare provocare este să fii tu însuți într-o lume în care toată lumea încearcă să fie altcineva” (E.E. Cummings). Sunt convins că pentru ca o persoană să poată iubi romantic, întâi și întâi ar trebui să se iubească pe sine, pentru că „totul este să te îndrăgostești de tine însuți și să împărtășești acea dragoste cu cineva care te apreciază, mai degrabă decât să cauți dragoste pentru a compensa deficitul de iubire de sine”. Vorbele profunde sunt ale lui Earth Kitt, care ne sfătuiește că a fi îndrăgostit și a nu te iubi este foarte dureros și periculos, considerând riscul de a deveni o persoană cu probleme de atașament care poate să dezvolte o iubire maniacală, posesivă pentru partener.
Iubirea familială este bazată pe principiul Storge, și eu cred că presupune iubirea pe care o arătăm față de familia noastră, părinți, frați, surori, veri, bunici, mătuși și unchi. Ea se manifestă când se naște copilul dorit atât de mult, ea este prezentă încă de când devenim conștienți, și, totodată, există între frați, care, printre tachinări și certuri, încă își păzesc spatele și se acoperă atunci când fac vreo greșeală. Consider că ea este cea mai naturală dintre iubiri și, totodată, prima pe care fiecare ființă o trăiește, pentru că această iubire apare odată cu nașterea noastră. Ea se manifestă, așa cum privesc eu lucrurile, prin diverse moduri, de la micile cadouri pe care le facem părinților la grija și gândul pe care îl punem în fiecare acțiune pentru copilul care se va naște, la sentimentul de a-ți proteja frații și mai ales de a-i face fericiți. Din perspectiva mea, aceasta este o iubire puternică și pură, care este hrănită de însași mediul și natura umană, dat fiind faptul că avem înscris în ADN-ul nostru să ne protejăm familia și să petrecem mai bine de un sfert din viața noastră în grija părinților. Vorbind la cazul general, eu susțin că iubirea familială este iubirea pe care cu toții o avem față de cei care ne-au crescut sau față de cei pe care îi creștem, și aceasta nu poate fi explicată decât prin introspecție, fiecare ajungând la concluzia că într-o familie fericită și împlinită oamenii trebuie să se iubească, să aibă grijă unii de alții și să se protejeze unii pe alții. Este cel mai profund reper, din perspectiva mea, iar inexistența acestui tip de iubire în viața noastră duce la apariția dramei și ulterior a depresiei prin crizele pe care acea dramă i le produce psihicului.
Iubirea platonică este poate printre cele mai puternice dintre toate iubirile care pot exista. Ea reprezintă, din unghiul în care privesc eu, o relație bazată pe aceleași sentimente și nevoi ca iubirea romantica, dar componenta erotică lipsește, aceasta fiind înlocuită de spiritualitate prin intelect: „Iubirea platonică este iubirea de la gât în sus.”(Thyna Smater Winsolow). Ea se manifestă, în opinia mea, în relațiile profunde de prietenie dintre două persoane și este o componentă cheie a omului, deoarece acesta este o ființă socială și mereu va căuta să aibă unul sau doi prieteni cărora să le poată spună problemele și despre care știe că mereu îl vor înțelege. Această iubire este chiar mai puternică decât iubirea familială deoarece odată ce noi creștem, preferăm să ne integrăm într-un colectiv, cu oameni asemănători nouă, în care ne putem pune încrederea și pe care ne putem baza că vor fi solidari cu noi mereu. Totodată, îmi imaginez și, sunt încrezător în imaginea creată, că este întemeiată și pe sentimentul de confortabilitale și pe punerea fericirii prietenului sau prietenei deasupra fericirii proprii. Într-o perspectivă mai obiectivă și de ansamblu, iubirea platonică și cea romantică sunt identice, singura diferență făcând-o modul în care acestea se manifestă.
În ultimul timp, psihologii au identificat cinci categorii prin care iubirea poate fi exprimată, numite și limbaje ale iubirii și care se manifestă: prin declarații, prin petrecerea timpului în doi, prin daruri, prin servicii și prin contactul fizic. Sunt de părere că societatea vestică a contribuit la această împărțire pentru înțelegerea iubirii și, deși ei au fost cea care a creat-o, majoritatea încă se referă la iubire ca fiind declarațiile sau contactul fizic, dar ea se exprimă prin mult mai multe moduri, așa cum esticii au îmbrățișat conceptul cu mintea deschisă. Eu prefer această privire mistică, complexă, ezoterică deoarece sufletul meu mereu a făcut o diferențiere între iubiri și modurile de exprimare ale ei, dar niciodată nu a putut înțelege foarte bine, până când nu am descoperit această nouă perspectivă, complet diferită de cea pe care o aveam.
Contactul fizic se manifestă, din punctul meu de vedere, prin îmbrățișări, atingeri, dezmierdări, ținutul de mână și, în general, oamenii care preferă acest limbaj, doresc ca mereu să fie într-o conexiune fizică cu partenerul sau partenera lor. Declarațiile sunt construite, în opinia mea, pe cuvinte, scrise sau șoptite, care sunt principalul mod de exprimare a poeziei romantice. El este bazat pe complimente, încurajări, vorbe spuse pe un ton frumos sau politicos, plin de cuvinte care încearcă să cuprindă adevărata esență a sentimentelor pe care aceștia le trăiesc. Timpul petrecut în doi este exprimat, din punctul meu de vedere, prin petrecerea acelui timpul făcând diverse activități, care presupun deseori ieșirea din confortul clasic și solitar. Darurile sunt limbajul iubirii care presupune aprecierea sporită a darurilor generozității exprimate de alții, și în special aprecierea gândului că cineva le-a făcut un cadou din toată inima. Persoanele care sunt înclinate spre a da cadouri vor pune mult cuget și suflet în ceea ce urmează să dăruiască. Serviciile sunt reprezentate, din unghiul în care eu le privesc, diverse acte de iubire pe care o persoană le face, de la simplele treburi casnice, la reachitarea unor favoruri și chiar a unor compromisuri pentru persoana îndrăgită. Sunt convins că fiecare persoană are un astfel de limbaj și acesta domină modul în care își arată iubirea, dar, când nu îi este arătat același fel de iubire, se poate simți singură, frustrată, neglijată, uitată și dacă este vorba de copii, pot interpreta acest lucru ca nedemni de iubire.
Această privire a vesticilor este una științifică, dar iubirea este mult mai mult decât știință. Eu cred cu tărie că iubirea este însăși puterea care a alimentat arta de-a lungul timpului. Ea este flacăra care a ars în inima artiștilor și i-a determinat să creeze opere de artă. Pictorii au văzut iubirea în peisajele naturii și trăsăturile perfect de imperfecte ale oamenilor, în timp ce muzicienii au căutat să exprime exact ceea ce sufletul lor simțea prin notele care creează o mirifică siderală, de la suferință la extaz. Dansatorii, încă din cele mai vechi timpuri, au căutat să exprime iubirea prin gesturile sau expresiile faciale, cele mai bune exemple fiind flamenco, tango, dansurile clasice indiene cum ar fi bharatanatyam, odissi și multe altele: toți creează o poveste prin corpul lor și transmit un mesaj teribil de profund prin simplele mișcări ale acestuia.
În concluzie, în viziunea mea, chiar dacă acest concept și modurile de exprimare ale acestuia au evoluat mult în ultimii ani în societatea noastră, încă a rămas înrădăcinată această limitare care este atât de absentă în Orient. Ar trebui ca noi, vesticii, să le urmăm exemplul și să ne deschidem mintea către spectrul mult mai larg al acestei emoții care a pus omenirea mereu pe gânduri și ar trebui să înțelegem că există sute de moduri prin care o putem exprima, fiecare dintre noi fiind dator să-și găsească propriul mod prin care să o facă. În esență, eu văd această trăire ca pe o componentă cheie în existența noastră ca oameni și faptul că ne-am spori această înțelegere ne-ar ajuta să o putem experimenta mult mai intens, lăsându-ne cufundați în ea și ghidați de propriul suflet, așa cum au facut-o și artiștii, și așa cum o fac mulți oamenii de altfel. Cei care nu reușesc să o facă ajung să se simtă neîmpliniți și plini de suferință.